Dintre toți slujbaşii romani ai Palestinei, cei mai nesuferiți erau vameşii. Faptul că birurile erau impuse de o putere străină era totdeauna un prilej de iritare pentru iudei, deoarece le amintea de pierderea independenței lor. Afară de aceasta, cei care adunau birurile nu se mulțumeau să fie numai agenți ai opresiunii romane; ei căutau ca, prin înşelăciune, să se îmbogățească în dauna oamenilor. Un iudeu care primea această slujbă de la romani era privit ca unul care a trădat onoarea neamului său. El era disprețuit ca un apostaziat şi aşezat pe cea mai de jos treaptă a societății.
Din clasa aceasta făcea parte Levi-Matei, care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a fost următorul chemat în slujba lui Hristos. Fariseii îl judecaseră pe Matei după ocupația lui, dar Iisus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primi adevărul. Matei ascultase învățăturile Mântuitorului. Când Spiritul convingător al lui Dumnezeu îi descoperise păcătoşenia, el a dorit să caute ajutor la Hristos, dar fusese obişnuit cu purtarea exclusivistă a rabinilor şi nu se aşteptase ca Marele Învățător să-l ia în seamă.
Într-o zi, stând la masa lui, la vamă, Matei L-a văzut pe Iisus apropiindu-Se. Mare i-a fost uimirea când L-a auzit spunându-i: „Vino după Mine."
Matei „a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El". N-a fost nicio ezitare, nicio îndoială, niciun gând legat de faptul că el urma să schimbe ocupația lui bănoasă, cu sărăcia şi greutățile. Îi era de ajuns că avea să fie împreună cu Iisus, că putea asculta cuvintele Lui şi că se putea uni cu El în lucrare.
Aşa se întâmplase şi cu ucenicii chemați mai înainte. Când Iisus i-a invitat să-L urmeze, Petru şi tovarăşii lui şi-au lăsat îndată corăbiile şi plasele lor. Unii dintre aceşti ucenici aveau prieteni care depindeau de sprijinul lor, dar, când au primit chemarea Mântuitorului, n-au ezitat şi n-au întrebat: „Cum voi trăi şi cum îmi voi întreține familia?" Ei au ascultat chemarea şi, mai târziu, când Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?", ei au răspuns: „De nimic" (Luca 22:35).
Pentru Matei în bogăția lui, ca şi pentru Andrei şi Petru în sărăcia lor, a venit aceeaşi încercare; fiecare dintre ei s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de peşti şi când pornirile vieții vechi erau foarte puternice, Iisus i-a chemat pe ucenici de la mare să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul acesta este încercat fiecare suflet, pentru a dovedi dacă dorința pentru bunurile trecătoare e mai tare decât dorința după comuniune cu Hristos.
Principiile au întotdeauna cerințe severe. Niciun om nu poate să aibă succes în serviciul lui Dumnezeu, dacă nu e cu toată inima la lucru şi dacă nu socoteşte toate lucrurile ca pe o pierdere pentru a ajunge la înalta cunoaştere a lui Hristos. Niciun om care îşi face rezerve nu poate fi ucenic al lui Hristos, cu atât mai puțin colaborator al Lui. Când un om prețuieşte mântuirea cea mare, atunci jertfirea de sine care s-a dat pe față în viața lui Hristos se va vedea şi în viața lui. Oricare ar fi drumul pe care El îi conduce, ei vor fi bucuroşi să-L urmeze.
Chemarea lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naştere la o mare mânie. Ca un învățător în ale credinței să aleagă un vameş pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate era o jignire la adresa obiceiurilor religioase, sociale şi naționale. Făcând apel la prejudecățile poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui Iisus.
Între vameşi se crease un foarte mare interes. Inimile lor erau atrase către Învățătorul divin. În bucuria noii sale situații de ucenic al Domnului, Matei dorea să-L prezinte pe Iisus şi foştilor lui colegi. Ca urmare, el a dat o masă mare la el acasă, unde şi-a adunat rudele şi prietenii. Nu numai că între ei se găseau vameşi, dar erau şi alții cu o purtare îndoielnică şi care erau disprețuiți de vecinii lor mai evlavioşi.
Masa aceea a fost dată în onoarea lui Iisus şi El nu a stat la îndoială dacă să primească această invitație amabilă. Ştia că lucrul acesta va jigni partida fariseilor şi Îl va compromite în fața oamenilor, dar acțiunile Lui nu erau influențate de considerente politice. Pentru El, lucrurile exterioare nu aveau nicio valoare. Ceea ce Îi mişca inima era un suflet însetat după apa vieții.
Iisus a stat ca un oaspete onorat la masa vameşilor, arătând, prin simpatie şi amabilitate, că recunoştea demnitatea ființei umane, iar oamenii doreau să devină vrednici de încrederea Lui. Cuvintele Lui cădeau cu putere binecuvântată şi dătătoare de viață asupra inimii lor însetate. Noi imbolduri erau deşteptate şi aceşti lepădați ai societății îşi dădeau seama că este cu putință să trăiască o viață nouă.
La adunări ca acestea, nu puțini au fost mişcați de învățătura Mântuitorului, dar aceştia L-au mărturisit numai după înălțare. Când S-a revărsat Duhul Sfânt şi trei mii de oameni s-au convertit într-o zi, între ei se găseau mulți care auziseră adevărul prima dată la masa vameşilor, iar unii dintre ei au ajuns vestitori ai Evangheliei. Chiar pentru Matei, pilda dată de Iisus la masă a fost o învățătură neştearsă. Vameşul disprețuit a devenit unul dintre cei mai devotați evanghelişti, urmându-L îndeaproape pe Mântuitorul în lucrarea Lui.
Când au auzit că Iisus Se află la masa dată de Matei, rabinii au folosit ocazia pentru a-L acuza. Dar ei au ales să lucreze prin ucenici. Deşteptându-le prejudecățile, sperau să-i înstrăineze de Domnul. Ei foloseau tactica de a-L acuza pe Hristos față de ucenici şi pe ucenici față de Hristos, îndreptându-şi săgețile acolo unde puteau să rănească mai rău. Aceasta este calea prin care a lucrat Satana chiar de la despărțirea de cer şi toți aceia care încearcă să dea naştere la neînțelegeri şi înstrăinare sunt stăpâniți de spiritul lui.
„Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?" întrebau rabinii invidioşi.
Iisus n-a aşteptat răspunsul ucenicilor la această învinuire, ci a replicat El Însuşi: „Nu cei sănătoşi au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!» Căci n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoşi". Fariseii pretindeau că sunt sănătoşi în ce priveşte spiritul şi că n-au nevoie de medic, în timp ce socoteau că vameşii şi neamurile mor din cauza bolilor sufletului. Prin urmare, nu era lucrarea Lui ca Medic să meargă la aceia care aveau nevoie de ajutorul Său?
Deşi aveau gânduri înalte despre ei înşişi, fariseii erau de fapt într-o stare mai rea decât a acelora pe care îi disprețuiau. Vameşii erau mai puțin stăpâniți de bigotism şi mulțumire de sine şi, din cauza aceasta, erau mai deschişi față de influența adevărului. Iisus le-a zis rabinilor: „Duceți-vă de învățați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»" În felul acesta a arătat că, deşi pretindeau că sunt propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, ei nu cunoşteau deloc spiritului lui.
Pentru o vreme, fariseii au fost aduşi la tăcere, dar numai pentru a deveni şi mai hotărâți în vrăjmăşia lor. Ei i-au căutat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul şi au încercat să-i ațâțe împotriva Mântuitorului. Fariseii aceştia nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ei vorbiseră cu dispreț despre viața lui abstinentă, despre obiceiurile lui simple, despre îmbrăcămintea lui aspră şi îl declaraseră fanatic. Pentru că le demascase fățărnicia, ei se împotriviseră cuvintelor lui şi începuseră să ridice poporul împotriva lui. Duhul lui Dumnezeu mişcase inima acestor batjocoritori, convingându-i de păcat, dar ei lepădaseră sfatul lui Dumnezeu şi declaraseră că Ioan era stăpânit de un demon.
Când Iisus a venit şi S-a amestecat cu oamenii, mâncând şi bând la mesele lor, L-au acuzat că bea şi mănâncă. Dar tocmai aceia care acuzau erau ei înşişi vinovați. După cum Dumnezeu este rău înfățişat de Satana, care Îi pune în seamă atributele lui, tot aşa şi trimişii Domnului au fost prezentați greşit de aceşti oameni nelegiuiți.
Fariseii nu voiau să ia în considerație faptul că Iisus mânca împreună cu vameşii şi cu păcătoşii pentru a le aduce lumina cerului acelora care erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă că fiecare cuvânt dat de Învățătorul divin era o sămânță vie, care ar putea să încolțească şi să aducă roade pentru slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu primească lumina şi, cu toate că se împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul, erau acum gata să caute prietenia ucenicilor lui, nădăjduind să-şi asigure colaborarea acestora împotriva lui Iisus. Ei Îl reprezentau pe Iisus ca distrugând vechile tradiții şi puneau în contrast evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu felul în care Iisus mânca împreună cu vameşii şi cu păcătoşii.
Ucenicii lui Ioan erau în vremea aceasta într-o mare întristare. Era tocmai înainte de a merge la Iisus cu solia de la Ioan. Învățătorul iubit era în închisoare, şi ei îşi petreceau zilele în jale. Iisus nu încerca să-l elibereze pe Ioan, ba dădea impresia că aruncă dispreț asupra învățăturii lui. Dacă Ioan fusese trimis de Dumnezeu, pentru ce trăiau Iisus şi ucenicii Lui o viață aşa de deosebită?
Ucenicii lui Ioan nu înțelegeau clar lucrarea lui Hristos. Ei socoteau că acuzațiile fariseilor trebuie să aibă temei. Ei țineau multe dintre rânduielile date de rabini şi chiar nădăjduiau să fie îndreptățiți prin faptele legii. Postul era practicat de iudei ca fiind o faptă de merit şi cei mai stăruitori dintre ei posteau de două ori pe săptămână. Fariseii şi ucenicii lui Ioan tocmai posteau, când cei din urmă au venit la Iisus cu întrebarea: „De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?"
Iisus le-a răspuns cu multă bunătate. El n-a încercat să le corecteze concepția greşită cu privire la post, ci numai să-i lămurească în ceea ce priveşte lucrarea Sa. Şi El a făcut lucrul acesta folosindu-Se de aceeaşi imagine de care se folosise Ioan Botezătorul când L-a mărturisit pe Iisus. Ioan spusese: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină" (Ioan 3:29). Nu se putea ca ucenicii lui Ioan să nu-şi aducă aminte de cuvintele învățătorului lor atunci când Iisus, folosind aceeaşi ilustrație, le-a zis: „Oare puteți face pe nuntaşi să postească în timpul cât mirele este cu ei?"
Prințul cerului era în mijlocul poporului Său. Fusese dat lumii cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos venise să-i facă moştenitori ai Împărăției Lui. Bucurie pentru bogați, căci El voia să-i învețe cum să câştige bogățiile veşnice. Bucurie pentru cei neînvățați, deoarece El voia să-i facă înțelepți pentru mântuire. Bucurie pentru învățați, căci El voia să le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei; adevăruri ascunse de la întemeierea lumii urmau să fie desfăşurate în fața oamenilor prin lucrarea Mântuitorului.
Ioan Botezătorul se bucurase să-L privească pe Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie pentru ucenicii care aveau privilegiul de a umbla şi a vorbi zilnic cu Maiestatea cerului! Acesta nu era un timp de jelire şi de post. Ei trebuiau să-şi deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui, pentru a fi în stare să reverse lumină asupra acelora care se găseau în întuneric şi în umbra morții.
Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos era strălucit, dar peste ei zăcea o umbră deasă, pe care numai ochiul Lui o putea întrezări: „Vor veni zile", a zis El, „când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile." Când urmau să vadă că Domnul lor este trădat şi răstignit, ucenicii aveau să jelească şi să postească. În ultimele Sale cuvinte din camera de sus, El le-a zis: „Peste puțină vreme nu Mă veți mai vedea; apoi iarăşi, peste puțină vreme, Mă veți vedea." „Adevărat, adevărat vă spun că voi veți plânge şi vă veți tângui, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, iar întristarea voastră se va preface în bucurie" (Ioan 16:19,20).
La învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie. După înălțare, urma ca El să nu mai fie de față în persoană, dar, prin Mângâietorul, avea să fie mereu cu ei şi atunci nu trebuiau să-şi mai petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înşelați şi dezamăgiți, dar, prin credință, ei aveau să privească la Sanctuarul de sus, unde Iisus slujea pentru ei şi aveau să-şi deschidă inimile pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, şi să se bucure în lumina prezenței Sale. Cu toate acestea, aveau să vină zile de încercări şi ispite, când ei urmau să fie aduşi în conflict cu mai-marii acestei lumi şi cu conducătorii împărăției întunericului; zile în care Hristos nu avea să mai fie personal cu ei şi când ei urmau să nu-L mai poată simți pe Mângâietorul. Atunci avea să fie mai potrivit pentru ei să postească.
Fariseii căutau să se mândrească prin ținerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era plină de invidie şi ceartă. „Iată", zice Scriptura, „postiți ca să vă ciorovăiți şi să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?" (Isaia 58:4,5).
Adevăratul post nu este numai o slujbă făcută de formă. Scriptura descrie astfel postul ales de Dumnezeu: „Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți şi rupe orice fel de jug", dă „mâncarea ta celui flămând" şi „satură sufletul lipsit" (Isaia 58:6,10). Aici se arată adevăratul spirit şi adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga Sa viață a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustietatea ispitirii sau mânca la masa lui Matei împreună cu vameşii, El Îşi dădea viața pentru mântuirea celor pierduți. Nu în plângere deşartă, nu doar într-o umilire trupească şi în mulțimea jertfelor se dă pe față adevăratul spirit de devoțiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în slujba lui Dumnezeu şi a omului.
Continuându-Şi răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Iisus a rostit o parabolă, zicând: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe şi haina cea nouă şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche." Solia lui Ioan Botezătorul nu trebuia să fie amestecată cu tradiția şi superstițiile. Încercarea de a amesteca pretențiile fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate şi mai mult prăpastia dintre ele.
Nici principiile învățăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului. Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învățăturile lui Ioan. El urma să arate şi mai clar deosebirea dintre ce era vechi şi ce era nou. Iisus a ilustrat mai departe lucrul acesta, zicând: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altminteri vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc." Burdufurile care se foloseau ca vase pentru a pune vinul nou se uscau după câtva timp şi se scorojeau şi nu mai erau bune de folosit pentru acest scop. În această ilustrație familiară, Iisus arăta starea conducătorilor iudei. Preoții, cărturarii şi mai-marii îşi urmăreau neabătuți şirul de ceremonii şi tradiții. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulțumeau cu o religie legalistă, era cu neputință să ajungă depozitarii adevărului viu al cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală şi nu doreau să fie adus vreun element nou la religia lor. Ei nu priveau bunăvoința lui Dumnezeu față de oameni ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor bune. Credința care lucrează prin iubire şi care curăță sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia fariseilor, formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Efortul de a uni învățăturile lui Iisus cu religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, la fel ca vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi şi stricate ale tradiției fariseice.
Fariseii se socoteau prea înțelepți pentru a mai avea nevoie de învățătură, prea neprihăniți pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onorați pentru a mai avea nevoie de onoarea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a îndepărtat de ei pentru a găsi alți oameni, care să fie doritori de a primi solia cerului. În pescarii neînvățați, în vameşul din piață, în femeia din Samaria, în oamenii de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale vase pentru vinul cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceştia sunt agenții Lui pentru a duce lumii cunoştința adevărului. Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va umple cu vinul cel nou.
Învățătura lui Hristos, deşi era reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care se dăduse la început. Dar, pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu îşi pierduse semnificația şi frumusețea de la început. Învățătura lui Hristos era pentru ei, aproape în toate privințele, ceva nou şi era nerecunoscută şi neştiută de ei.
Iisus a atras atenția asupra faptului că învățătura falsă are puterea să distrugă capacitatea de a aprecia şi de a dori adevărul. „Nimeni", a zis El, „după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi.»" Tot adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi şi profeți strălucea într-o frumusețe nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu doreau vinul cel nou, atât de prețios. Până când nu se goleau de tradițiile vechi, de obiceiurile şi de practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învățăturile lui Hristos în minte şi în inimă. Ei se agățau de formele moarte şi se îndepărtau de adevărul cel viu şi de puterea lui Dumnezeu.
Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor şi va aduce ruina multor oameni din zilele noastre. Mii de oameni fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui Matei. Decât să renunțe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească vreun idol al părerilor proprii, mulți refuză adevărul care coboară de la Tatăl luminii. Ei se încred în propria persoană şi se bazează pe înțelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruie să fie salvați printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea oferită.
O religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos, căci este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăți sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul ceremoniilor religioase, umilința exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri consideră că este neprihănit şi că are drept la cer, dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea.
Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spirituală. Lor li se spune: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ți se vadă ruşinea goliciunii tale" (Apocalipsa 3:17,18). Credința şi iubirea sunt aurul curățit prin foc. Dar, în viața multora, aurul şi-a pierdut strălucirea şi comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptățirea lui Hristos este pentru ei ca un veşmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: „Ce am împotriva ta este că ți-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ți voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti" (Apocalipsa 2:4,5).
„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Psalmii 51:17). Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în înțelesul deplin al cuvântului, un credincios în Iisus. Când s-a renunțat la eu, Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui Hristos îl va însufleți pe credincios cu o viață nouă. În acela care priveşte la Începătorul şi Desăvârşitorul credinței noastre, se va manifesta caracterul lui Hristos.