Hristos Se retrăsese cu ucenicii Săi într-un loc liniştit, dar această ocazie rară de linişte a fost curând întreruptă. Ucenicii credeau că s-au retras într-un loc unde nu vor fi tulburați, dar, îndată ce a simțit lipsa Învățătorului, mulțimea a întrebat: „Unde este?" Câțiva observaseră direcția în care plecase Iisus cu ucenicii. Mulți au plecat pe uscat, pe când alții au plecat după ei cu corabia. Paştele era aproape şi, din locuri apropiate sau depărtate, grupe de pelerini, în drumul lor către Ierusalim, se adunau să-L vadă pe Iisus. Au mai venit pe lângă ei şi alții, până când s-au adunat la un loc cinci mii de bărbați, în afară de femei şi copii. Înainte ca Iisus să ajungă la țărm, o mare mulțime Îl aştepta. Dar El a coborât fără să fie observat şi a rămas câtva timp la o parte cu ucenicii Lui.
De pe coasta muntelui, El a privit la mulțimea în mişcare şi inima Lui s-a umplut de milă. Cu toate că era întrerupt şi că I se răpea odihna, nu era lipsit de răbdare. Când S-a uitat la oamenii care veneau mereu, a văzut că acolo era o nevoie mai mare, care trebuia să fie luată în seamă. „I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care nu aveau păstor." Părăsind locul Său retras, a găsit un loc potrivit de unde putea să le dea ajutor. Ei nu primiseră niciun ajutor de la preoți şi conducători, dar de la Hristos porneau valuri de viață vindecătoare atunci când îi învăța pe oameni calea mântuirii.
Oamenii ascultau cuvintele pline de îndurare care porneau cu îmbelşugare de pe buzele Fiului lui Dumnezeu. Ei ascultau cuvintele pline de har, dar atât de clare şi de simple, încât erau ca un balsam din Galaad pentru sufletele lor. Vindecarea dată de mâna Lui dumnezeiască aducea voie bună şi viață pentru muribund, uşurare şi sănătate pentru bolnavi. În ziua aceea, li s-a părut că cerul s-a coborât pe pământ şi nici nu-şi dădeau seama câtă vreme trecuse de când nu mai mâncaseră ceva.
În cele din urmă, ziua s-a sfârşit. Soarele cobora spre apus şi, cu toate acestea, lumea rămânea pe loc. Iisus lucrase toată ziua fără să mănânce sau să Se odihnească. Era palid de oboseală şi de foame, iar ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea retrage din mulțimea care se îmbulzea în jurul Lui.
În cele din urmă, ucenicii au venit la El şi au stăruit, spunând că este spre binele oamenilor să fie trimişi acasă. Mulți veniseră de departe şi nu mâncaseră nimic de dimineață. În oraşele şi satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Iisus a zis: „Dați-le voi să mănânce" şi, întorcându-se către Filip, a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?" A spus lucrul acesta ca să încerce credința acestui ucenic. Filip a privit spre marea aceea de capete şi s-a gândit că era cu neputință să se procure hrană pentru a împlini nevoile unei asemenea mulțimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi putut lua cu două sute de dinari nici n-ar ajunge să primească fiecare câte puțin. Iisus a întrebat ce s-ar fi putut găsi de mâncare la oameni. „Este aici un băiețel", a zis Andrei, „care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâția?" Iisus a cerut să fie aduse la El. Apoi le-a poruncit ucenicilor să aşeze oamenii pe iarbă în cete de câte cincizeci sau o sută, pentru a ține ordine şi pentru ca toți să fie martori la ceea ce voia să facă. Odată împlinit lucrul acesta, Iisus a luat hrana „Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Au mâncat toți şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti."
Acela care le arăta oamenilor calea pe care să-şi câştige pacea şi fericirea, S-a îngrijit de nevoile lor vremelnice în aceeaşi măsură ca de cele spirituale. Oamenii erau obosiți şi slăbiți. Erau acolo mame cu copilaşi în brațe şi copii mici, care se agățau de hainele lor. Mulți stătuseră ore întregi în picioare. Ei fuseseră atât de profund interesați de cuvintele lui Hristos, încât nici nu se gândiseră să stea jos, iar mulțimea era atât de numeroasă, încât exista primejdia să se calce în picioare. Iisus voia să le dea tuturor ocazia să se odihnească şi i-a invitat să stea jos. În locul acela era iarbă multă şi toți se puteau odihni bine.
Hristos nu a făcut minuni decât atunci când a fost absolut necesar şi fiecare minune avea însuşirea de a-i conduce pe oameni la pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor. Hrana modestă, împărțită de mâinile ucenicilor, cuprindea o mare comoară de învățături. Ceea ce se oferise era o hrană simplă – peştii şi pâinile de orz erau hrana zilnică a pescarilor din jurul Mării Galileei. Hristos ar fi putut să întindă înaintea oamenilor o masă bogată, dar hrana pregătită numai pentru mulțumirea poftei n-ar fi adus nicio învățătură pentru binele lor. Hristos i-a învățat prin aceasta că proviziile naturale date omului de Dumnezeu fuseseră folosite rău. Şi niciodată n-au avut oamenii atâta bucurie la ospețele strălucitoare, pregătite pentru mulțumirea unui gust stricat, cum s-au bucurat aceşti oameni de odihna şi hrana simplă, date de Hristos atât de departe de locuințele omeneşti.
Dacă oamenii de astăzi ar fi simpli în obiceiurile lor, trăind în armonie cu legile naturii, ca Adam şi Eva la început, ar fi mijloace îndestulătoare pentru nevoile familiei omeneşti. Ar fi mai puține nevoi închipuite şi mai multe ocazii de a lucra după voia lui Dumnezeu. Dar egoismul şi satisfacerea gusturilor necurate au adus în lume păcatul şi mizeria, pe de o parte din cauza excesului, iar pe de alta, din cauza lipsei.
Iisus n-a căutat să-i atragă pe oameni prin satisfacerea dorinței după belşug. Pentru această mare mulțime, obosită şi flămândă după o zi încărcată şi plină de încordare, hrana simplă era o asigurare nu numai a puterii Sale, ci şi a purtării Sale de grijă pentru nevoile obişnuite ale vieții. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmaşilor Săi belşugul lumii. Hrana lor poate să fie simplă şi chiar puțină, partea lor poate să fie sărăcia, dar Cuvântul Lui dă asigurarea că nevoile lor vor fi împlinite, iar El a făgăduit lucruri mai bune decât bunurile pământeşti, şi anume prezența Lui mângâietoare.
Prin hrănirea celor cinci mii, Iisus a ridicat vălul care acoperă lumea naturală şi a descoperit puterea care lucrează necontenit pentru binele nostru. În creşterea roadelor pământului, Dumnezeu face în fiecare zi o minune. Aceeaşi lucrare care s-a produs prin hrănirea mulțimii se realizează pe cale naturală. Oamenii pregătesc pământul şi seamănă sămânța, dar viața dată de Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânța. Ploaia, aerul şi lumina de la Dumnezeu fac să apară „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic" (Marcu 4:28). Dumnezeu hrăneşte zilnic milioane de ființe cu roadele pământului. Oamenii sunt chemați să conlucreze cu Dumnezeu la îngrijirea semințelor şi la facerea pâinii şi, din cauza aceasta, ei pierd din vedere lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu Îi dau lui Dumnezeu slava datorată Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui este pusă în seama cauzelor naturale sau a ființelor omeneşti, în locul lui Dumnezeu este slăvit omul, iar darurile milostive ale lui Dumnezeu sunt rău folosite pentru un scop egoist şi ajung un blestem, în loc să fie o binecuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate acestea. El doreşte ca priceperea noastră greoaie să fie înviorată, pentru a deosebi bunătatea Lui milostivă, şi noi să-L slăvim pentru lucrarea puterii Sale. El doreşte să-L recunoaştem în darurile Sale, pentru ca ele să fie aşa cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi. Tocmai pentru scopul acesta au fost săvârşite minunile lui Hristos.
După ce mulțimea a fost hrănită, a mai rămas hrană din belşug. Dar Acela care are la îndemână toate izvoarele puterii nesfârşite a zis: „Strângeți firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic." Cuvintele acestea însemnau mai mult decât a pune pâinea în coşuri. Învățătura era dublă. Nimic nu trebuie să se piardă. Nu trebuie să lăsăm nefolosite ocaziile care trec. Să nu neglijăm nimic ce ar putea fi de folos pentru o ființă omenească. Să se adune tot ce ar putea ajuta la potolirea foamei celor flămânzi de pe pământ. Aceeaşi grijă să fie şi în cele spirituale. Când s-au adunat coşurile cu firimituri, oamenii s-au gândit la prietenii lor de acasă. Doreau ca şi ei să aibă parte de pâinea binecuvântată de Hristos. Conținutul coşurilor a fost împărțit acelora din mulțime care doreau şi dus prin toate satele din jur. În felul acesta, aceia care luaseră parte la masă urmau să le dea şi altora pâinea care se cobora din cer, pentru a potoli foamea sufletului. Ei urmau să repete ceea ce învățaseră din lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să se piardă. Niciun cuvânt despre mântuirea veşnică nu trebuia să cadă la pământ, fără folos.
Minunea cu pâinile ne învață lecția dependenței de Dumnezeu. Când Hristos i-a hrănit pe cei cinci mii, hrana nu se găsea la îndemână. În mod evident, Hristos nu avea la dispoziție cele necesare. Iată-L în pustie, cu cinci mii de oameni, afară de femei şi copii. El nu-i invitase să vină după El – veniseră acolo fără să fi fost chemați sau obligați, dar El ştia că, după ce ascultaseră atâta timp învățăturile Lui, oamenii erau flămânzi şi obosiți, deoarece şi El, asemenea lor, avea nevoie de hrană. Erau departe de casă şi noaptea se apropia. Mulți dintre ei nu aveau mijloace ca să-şi cumpere hrană. Acela care, pentru binele lor, postise patruzeci de zile în pustie nu voia ca ei să se întoarcă flămânzi la casele lor. Providența lui Dumnezeu Îl aşezase pe Iisus acolo unde Se afla, şi El era dependent de Tatăl Său ceresc pentru mijloacele care urmau să împlinească nevoile lor.
Când suntem aduşi în situații dificile, trebuie să depindem de Dumnezeu. Trebuie să folosim înțelepciune şi chibzuință în orice lucru în viață, pentru ca nu cumva, prin acțiunile noastre necugetate, să ajungem singuri în încercare. Nu trebuie să ne aruncăm în greutăți, neglijând mijloacele rânduite de Dumnezeu şi folosind rău darurile pe care El ni le-a dat. Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiționat de învățăturile Lui. Lucrarea este a lui Dumnezeu şi, dacă vrem să le ducem şi altora binecuvântarea, trebuie să urmăm planurile Lui. Eul nu trebuie niciodată să fie aşezat în centrul atenției, nu trebuie să i se aducă onoruri. Dacă facem planuri după ideile noastre, Domnul ne va lăsa în greşelile noastre. Dar, atunci când urmăm îndrumările Lui şi suntem totuşi aduşi în situații grele, El ne va elibera. Nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci în toate cazurile să căutăm ajutor la Acela care are la îndemână resurse inepuizabile. Adesea vom fi în situații grele şi atunci, cu cea mai deplină încredere, trebuie să depindem de Dumnezeu. El va ocroti orice ființă care a ajuns în greutăți din cauză că a ținut stăruitor la calea Domnului.
Hristos ne-a îndemnat prin profetul Isaia: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând" „şi satură sufletul lipsit"; „dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău" şi „adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost" (Isaia 58:7-10). El ne-a spus: „Duceți-vă în toată lumea şi propovăduiți Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16:15). Dar de câte ori nu ne simțim inima grea şi credința slăbind, când vedem cât de mari sunt nevoile şi cât de slabe sunt mijloacele pe care le avem la îndemână! Asemenea lui Andrei, care privea la cele cinci pâini de orz şi la cei doi peştişori, exclamăm: „Ce sunt acestea pentru atâția?" Adesea ezităm, nevrând să dăm tot ce avem, temându-ne să cheltuim şi să fim cheltuiți pentru alții. Dar Iisus ne-a invitat: „Dați-le voi să mănânce." Porunca Lui este o făgăduință şi în spatele ei se găseşte aceeaşi putere care a hrănit mulțimea de pe malul lacului.
În lucrarea lui Hristos de a împlini nevoile trecătoare ale mulțimii înfometate, este cuprinsă o învățătură spirituală profundă pentru toți lucrătorii Săi. Hristos a primit de la Tatăl, El a împărțit ucenicilor, aceştia au dat mai departe mulțimii, iar oamenii au dat unii altora. În felul acesta, toți cei care sunt uniți cu Hristos vor primi de la El pâinea vieții, hrana cerească, şi o vor împărți altora.
Cu deplină încredere în Dumnezeu, Iisus a luat cele câteva pâini şi, cu toate că ele ar fi fost prea puține chiar pentru mica grupă a ucenicilor Săi, El nu i-a chemat să mănânce, ci a început să le împartă, spunându-le să-i servească pe oameni. Hrana s-a înmulțit în mâinile Lui şi mâinile ucenicilor întinse către Hristos, care este Pâinea Vieții, nu erau niciodată goale. Cantitatea aceea mică a fost îndestulătoare pentru toți. După ce au fost împlinite nevoile oamenilor, au fost adunate firimiturile, iar Hristos şi ucenicii Săi au mâncat împreună din hrana aceasta cerească, atât de prețioasă.
Ucenicii erau mijlocul de legătură dintre Hristos şi oameni. Aceasta trebuie să fie o mare încurajare pentru ucenicii Săi de astăzi. Hristos este marele Centru, Izvorul a toată puterea. Ucenicii Lui vor primi de la El tot ce le trebuie. Cei mai inteligenți şi cei mai spirituali nu pot să dea decât ce au primit. Nu pot să dea nimic de la ei pentru satisfacerea nevoilor sufletului. Noi suntem în stare să le dăm altora numai ce primim de la Hristos şi nu putem primi, decât dacă dăm şi altora. Dacă vom da altora, atunci vom primi şi noi fără încetare şi, cu cât dăm mai mult, cu atât primim mai mult. În felul acesta, putem să avem credință şi încredere, putem primi şi putem da.
Lucrarea de zidire a Împărăției lui Dumnezeu va înainta, cu toate că, după toate aparențele, se mişcă încet şi cu toate că neputința noastră atestă dificultatea înaintării. Lucrarea este a lui Dumnezeu şi El va da mijloace şi va trimite ca ajutoare ucenici sinceri şi credincioşi, ale căror mâini se vor umple cu hrană pentru mulțimea înfometată. Dumnezeu nu-i părăseşte pe aceia care lucrează în iubire pentru a da cuvântul vieții acelora care pier şi care, la rândul lor, întind mâinile să primească hrană, ca să poată da şi altor inimi înfometate.
În lucrarea noastră pentru Dumnezeu, există primejdia de a ne încrede prea mult în ceea ce poate face omul cu talentele şi iscusința lui. Din cauza aceasta Îl pierdem din vedere pe unicul Maestru-Lucrător. Prea des, cel care lucrează pentru Hristos nu-şi dă seama de răspunderea pe care o are. El este în primejdie să lase poverile sale pe seama organizațiilor, în loc să se încreadă în Acela care este izvorul oricărei puteri. Este o mare greşeală să ne încredem în înțelepciunea omenească sau în numărul celor ce lucrează pentru Dumnezeu. Lucrarea cu succes pentru Hristos nu depinde atât de mult de numărul de lucrători sau de talent, cât de curăția scopurilor, de adevărata simplitate a unei credințe pline de zel şi care se bizuie cu totul pe puterea lui Dumnezeu. Trebuie să ne asumăm răspunderi personale, trebuie să ne îndeplinim fiecare datoria, trebuie făcute eforturi personale pentru aceia care nu Îl cunosc pe Hristos. În loc să arunci răspunderile personale asupra altuia, pe care-l socoteşti mai înzestrat decât tine, lucrează potrivit cu propria capacitate.
Când vi se ridică în inimă întrebarea: „De unde să cumpărăm pâine, ca toți aceştia să poată mânca?", nu lăsați ca răspunsul vostru să fie răspunsul necredinței. Când ucenicii au auzit îndrumarea dată de Mântuitorul: „Dați-le voi să mănânce", în mintea lor s-au ivit tot felul de greutăți. Ei au pus întrebarea: „Să mergem prin sate să cumpărăm hrană?" Tot astfel şi acum, când oamenii duc lipsă de pâinea vieții, copiii lui Dumnezeu întreabă: „Să trimitem după cineva, care să vină să le dea hrană?" Dar ce a zis Hristos? „Spuneți oamenilor să stea jos". Şi i-a hrănit acolo. Tot astfel, când sunteți înconjurați de suflete în nevoie, să ştiți că Iisus este şi El prezent acolo. Comunicați cu El. Aduceți pâinile voastre de orz la Iisus.
Mijloacele pe care le avem noi ar părea că nu sunt îndestulătoare pentru lucru, dar, dacă vom porni înainte în credință, având încredere în puterea atotîndestulătoare a lui Dumnezeu, izvoare îmbelşugate se vor deschide în fața noastră. Dacă lucrul este de la Dumnezeu, El Însuşi va asigura mijloacele necesare pentru aducerea lui la îndeplinire. El va răsplăti încrederea simplă, cinstită, în El. Puținul care este folosit cu înțelepciune şi cu economie în slujba Domnului cerului va creşte chiar prin faptul că este împărtăşit altora. În mâna lui Hristos, cantitatea cea mică de hrană nu a scăzut până când mulțimea înfometată nu a fost săturată. Dacă mergem la Izvorul puterii cu brațele credinței deschise pentru a primi, vom fi susținuți în lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai descurajatoare şi vom fi făcuți în stare să dăm şi altora pâinea vieții.
Domnul zice: „Dați şi vi se va da." „Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera… Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna din toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună, după cum este scris:
«A împrăştiat, a dat săracilor,
neprihănirea lui rămâne în veac.»
Cel ce dă sămânță semănătorului şi pâine pentru hrană, vă va da şi vă va înmulți şi vouă sămânța de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu" (Luca 6:38; 2 Corinteni 9:6-11).