7. Ca un prunc

Iisus Şi-a petrecut copilăria şi tinerețea într-un sătuc de munte. Nu exista loc pe pământ care nu ar fi fost onorat prin prezența Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, pe lângă curțile împărăteşti şi vestitele lăcaşuri ale ştiinței, ca să-Şi stabilească locuința în modestul şi disprețuitul Nazaret.

Minunat în semnificația lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinerețea Sa: „Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înțelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El". În lumina strălucitoare a înfățişării Tatălui Său, „Iisus creştea în înțelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (Luca 2:52). Mintea Sa era activă şi pătrunzătoare, cu o gândire şi o înțelepciune ce depăşeau vârsta Sa. Pe lângă acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minții şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei.

În copilărie, Iisus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alții. El avea o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credin­cioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Deşi era neclintit ca o stâncă în privința principiilor, viața Sa dădea pe față gingăşia amabi­lității neegoiste.

Mama Domnului Iisus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui şi vedea în caracterul Lui chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră şi receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înțelepciune ca să conlucreze cu ființele cereşti la creşterea acestui Copil, care Îl putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tată al Său.

Încă din timpuri foarte vechi, credincioşii din Israel acordaseră multă grijă educației tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca, din pruncie, copiii să fie învățați despre bunătatea şi măreția Sa, aşa cum se descoperea mai ales în Legea Sa şi cum se vedea în viața poporului Israel. Cântarea, rugăciunea şi învățăturile din Sfintele Scripturi trebuiau să fie adaptate pentru mintea de copil. Tații şi mamele trebuiau să-şi învețe copiii că Legea lui Dumnezeu este expresia caracterului Său şi că, atunci când primesc principiile Legii în inimă, chipul lui Dumnezeu se întipăreşte în mintea şi sufletul lor. Mare parte din învățătură era dată oral; dar tinerii învățau să şi citească scrierile ebraice, iar sulurile de pergament ale Scripturilor Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor.

În zilele Domnului Hristos, oraşul sau cetatea care nu se îngrijea de educația religioasă a tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învățătura se ocupa mai mult de forme. Tradiția înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educație i-ar fi determinat pe tineri „să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind" (Faptele 17:27). Dar învățătorii iudei acordau atenție lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de învățături care nu-i erau de folos celui care le primea şi care nu vor fi recunoscute de şcoala mai înaltă din curțile cereşti. Experiența care se obține printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de educație. Absorbiți de cele din afară, elevii nu găseau momente de linişte pe care să le petreacă singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbind inimii lor. În căutarea lor după cunoştință, se îndepărtau de izvorul înțelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau neglijate. Principiile Legii erau întunecate. Ceea ce se considera ca fiind educație superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Prin educația dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbuşite. Mințile lor deveneau confuze şi înguste.

Copilul Iisus nu a învățat la şcolile sinagogilor. Mama Lui I-a fost primul învățător omenesc. Din gura ei şi din scrierile profeților, El a învățat despre lucrurile cereşti. Chiar cuvintele pe care El Însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăța acum, stând pe genunchii mamei Sale. Trecând de la vârsta copi-lăriei la aceea a tinereții, El nu a studiat la şcolile rabinilor – nu avea nevoie să obțină educația din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învățătorul Său.

Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?" nu arată că Iisus nu ştia să citească, ci numai faptul că El nu primise o educație rabinică (Ioan 7:15). El Şi-a obținut cunoştința aşa cum o putem obține şi noi. Cunoaşterea profundă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruință a depus El în anii copilăriei Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În fața Lui se desfăşura şi marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învățăturile pe care mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de ştiință din natură. El a studiat viața plantelor, viața animalelor şi viața omului. Chiar din primii ani ai vieții sale, a fost stăpânit de o singură țintă: să trăiască pentru a-i face pe alții fericiți. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viața plantelor şi viața animalelor, noi idei de căi şi mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu să scoată ilustrații din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele, prin care Îi plăcea să-Şi predea lecțiile despre adevăr, în timpul slujirii Sale, arată cât de deschisă era mintea Sa față de influențele naturii şi cu cât interes adunase El învățăturile spirituale din lucrurile vieții de toate zilele.

În felul acesta, I s-a dezvăluit lui Iisus importanța Cuvântului şi lucrărilor lui Dumnezeu, în timp ce El Se străduia să înțeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de ființe cereşti şi cultiva cugete şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligență, El a crescut necontenit în har spiritual şi în cunoaşterea adevărului.

Fiecare copil poate dobândi cunoştințe aşa cum a dobândit Iisus. Atunci când căutăm să-L cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fi întărită, iar caracterul nostru va fi înălțat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumusețea şi măreția din natură, inima noastră începe să-L caute pe Dumnezeu. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat prin intrarea în legătură cu Cel Veşnic, prin lucrările Sale. Comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune dezvoltă facultățile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci când cultivăm gânduri asupra lucrurilor spirituale.

Viața Domnului Iisus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a gândit şi a vorbit ca un copil; dar nicio urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta reputație, pentru care erau în general cunoscuți, se vede din întrebarea lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" (Ioan 1:46). Iisus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra curăția. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, pentru ca să ne fie o pildă în copilărie, tinerețe şi maturitate.

Satana era neobosit în eforturile lui de a-L birui pe Copilul din Nazaret. Din primii ani ai vieții Sale, Iisus a fost apărat de îngeri cereşti, dar, cu toate acestea, viața Sa a fost o continuă luptă împotriva puterilor întunericului. Faptul că ar putea exista pe pământ o viață nepângărită de păcat era un afront şi o groază pentru prințul întunericului. El nu a lăsat nefolosit niciun mijloc de a-L prinde în cursă pe Iisus. Niciun copil al oamenilor nu va fi vreodată chemat să trăiască o viață sfântă în mijlocul unei lupte atât de înverşunate cu ispita cum a avut Mântuitorul nostru.

Părinții lui Iisus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia, sacrificiul de sine şi lipsurile. Experiența aceasta I-a fost de folos. În viața Sa de muncă nu existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putință, El a închis uşa în fața ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înțelept în a discerne răul şi puternic pentru a-i rezista.

Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricați din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viață curată, depind de loc, de avere sau de belşug. Ispita, sărăcia şi greutățile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăției şi tăriei de caracter.

Iisus a trăit într-o casă țărănească şi Şi-a îndeplinit cu credincioşie şi voioşie partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfătaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a învățat o meserie şi lucra cu mâinile Sale în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.

În copilărie şi tinerețe, în timp ce muncea, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în aşa fel ca să fie păstrate în sănătate, pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privință. El nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea uneltelor. El era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învățat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi perfecțiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exercițiul care deprinde mâinile să fie folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieții dă putere fizică şi dezvoltă orice însuşire. Toți trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de ajutor pentru alții. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieții. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie, împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viață ca membri folositori ai societății.

În tot timpul vieții Sale pe pământ, Iisus a fost un lucrător zelos şi statornic. El Se aştepta să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în lucrarea Sa, El a zis: „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze" (Ioan 9:4). Iisus nu S-a sustras de la griji şi răspunderi, aşa cum fac mulți care pretind că sunt urmaşi ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri, aşa de mulți sunt slabi şi incapabili. Ei pot să aibă însuşiri prețioase şi plăcute, dar sunt fără râvnă şi aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de înfruntat greutăți sau au de învins piedici. Încrederea şi râvna, statornicia şi tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se dezvolte şi în noi, prin aceeaşi disciplină pe care a suportat-o El. Şi harul pe care l-a primit El ne va fi dat şi nouă.

Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci. Din propria viață cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toți lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată concepție despre învățătura pe care ne-o dă viața Sa nu vor considera niciodată că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogații trebuie să fie onorați mai mult decât săracii valoroşi.

Iisus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare şi spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viața de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupațiile vremelnice ochiul să poată rămâne ațintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această privință, Hristos a fost un ajutor. El n-a fost niciodată atât de împovărat de griji lumeşti, încât să nu aibă timp să Se ocupe de lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând Psalmii şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălțându-se în laude şi mulțumiri către Dumnezeu. El întreținea legătura cu cerul prin cântec, iar când tovarăşii Săi se plângeau de oboseala muncii, erau înviorați de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că îi izgonesc pe îngerii cei răi şi, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc spre căminul ceresc.

Iisus era izvorul harului vindecător pentru lume şi, în tot timpul acelor ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, din viața Sa se revărsau râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, cei întristați şi împovărați de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile făpturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri – toată suflarea era mai fericită datorită prezenței Sale. Acela al cărui cuvânt puternic susține lumile Se apleca să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic nu era prea neînsemnat pentru ca El să-i acorde atenția şi ajutorul Său.

Astfel, în timp ce creştea în înțelepciune şi statură, Iisus era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toți. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îl făcea o binecuvântare în orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învățătura din Profeți şi inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din cuvintele binecunoscute ale textului sacru.

Cu toate acestea, Iisus Se ferea de îngâmfare. În toți anii cât a stat la Nazaret, El n-a dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziții înalte şi nu Şi-a atribuit titluri. Viața Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieții Sale ne învață o lecție importantă. Cu cât viața copilului este mai liniştită şi mai simplă, cu cât este mai liberă de emoții artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât este mai favorabilă dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale.

Iisus este exemplul nostru. Sunt mulți care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învățăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viața sa de familie, El este model pentru toți copiii şi toți tinerii. Mântuitorul a consimțit să Se coboare în sărăcie, pentru ca să ne învețe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi atunci când avem de dus o viață umilă. El a trăit pentru a mulțumi, onora şi proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obişnuite ale vieții. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca şi atunci când făcea minuni pentru mulțime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul pe care l-a dat Hristos, de credincioşie şi ascultare în familia Lui umilă, îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin Duhul Sfânt: „Iată Robul Meu, pe care-l sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu" (Isaia 42:1).