Când le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat, Iisus ştia că ajunsese la un punct hotărâtor din viața Sa. Mulțimea, care astăzi voia să-L înalțe pe tron, mâine avea să-I întoarcă spatele. Dezamăgiți de nesatisfacerea ambiției lor egoiste, ei urmau să schimbe iubirea în ură şi laudele în blesteme. Dar, cu toate că ştia lucrurile acestea, El n-a luat nicio măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susținuse nicio nădejde a urmaşilor Săi pentru răsplătiri pământeşti. Unuia, care venise cu dorința de a deveni ucenicul Său, El i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul" (Matei 8:20). Dacă oamenii ar fi putut să aibă şi lumea împreună cu Hristos, mulțimile I s-ar fi supus, dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care acum se aflau în jurul Lui, mulți erau atraşi de nădejdea unei împărății pământeşti. Ei nu trebuiau să rămână înşelați în aşteptările lor. Învățătura spirituală profundă din minunea cu pâinile nu fusese înțeleasă. Trebuia să fie acum explicată.
Şi această nouă descoperire avea să aducă după sine o încercare mai mare.
Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută peste tot şi, a doua zi dimineața, oamenii au alergat la Betsaida, să-L vadă pe Iisus. Ei au venit în număr mare, pe uscat şi pe apă. Cei care Îl lăsaseră noaptea trecută au venit iarăşi, sperând să-L găsească încă acolo, deoarece nu se afla nicio corabie cu care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică şi mulți au pornit spre Capernaum, căutându-L fără încetare.
Între timp, El a ajuns la Ghenezaret, după o absență de o zi. Îndată ce s-a auzit că a debarcat, oamenii „au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El" (Marcu 6:55).
După un timp, El S-a dus la sinagogă şi acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii şi ceasurile îndelungate de luptă zadarnică împotriva vânturilor, apariția lui Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui liniştitoare, aventura lui Petru şi urmările ei, precum şi brusca încetare a furtunii şi debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulțimii cuprinse de mirare. Totuşi, nefiind mulțumiți cu aceasta, mulți s-au strâns în jurul lui Iisus, întrebându-L: „Învățătorule, când ai venit aici?" Ei sperau să afle din gura Lui o descriere a minunii.
Iisus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristețe le-a zis: „Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea şi v-ați săturat." Ei nu-L căutau din cauză că Îl prețuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniți cu pâine, sperau să mai primească şi alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viața veşnică." Nu căutați numai bunuri trecătoare. Nu căutați numai îndestularea pentru viața aceasta, ci gândiți-vă la hrana spirituală, şi anume la înțelepciunea aceea care rămâne în viața veşnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; „căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui".
Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?" Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească obligații împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu, şi erau gata să plece urechea la orice rânduială nouă, pentru a-şi asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este prețul care ni se cere pentru a câştiga viața viitoare?
„Iisus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.»" Prețul cerului este Iisus. Calea spre cer este credința în „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29).
Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale adevărului divin. Iisus săvârşise chiar lucrarea pe care profeția arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut lucrurile pe care aşteptările lor egoiste le zugrăviseră ca fiind lucrarea Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată mulțimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de la Mesia se aşteptau binecuvântări şi mai mari. Inimile lor nemulțumite se frământau cu întrebarea: Dacă Iisus era în stare să săvârşească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost El în stare să dea sănătate, tărie şi bogăție întregului Său popor, să-l elibereze şi să-l înalțe în putere şi onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu şi totuşi refuza să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înțelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat. Mulți au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-Şi susțină pretențiile, pentru că El Însuşi Se îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, îşi deschideau inima pentru necredință şi semințele pe care le semăna Satana şi-au adus roadele: înțelegere greşită şi necredință.
Cu un aer disprețuitor, un rabin a întrebat: „Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinții noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer.»"
Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând astfel laudă uneltei prin care fusese săvârşită minunea şi trecându-L cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinții lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială şi negaseră misiunea care îi fusese încredințată de Dumnezeu. Acum, în acelaşi spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea solia lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer.»" Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuşi era Acela care îi condusese pe evrei prin pustie şi-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei pâini din cer. Spiritul dătător de viață, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Iisus a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viața" (Ioan 6:33).
Socotind că Iisus Se referea tot la hrana trecătoare, câțiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine." Atunci Iisus a vorbit lămurit: „Eu sunt Pâinea vieții."
Ilustrația aceasta pe care o folosise Iisus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin inspirația Duhului Sfânt: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului." Iar prorocul a scris: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele" (Deuteronomul 8:3; Ieremia 15:16). Rabinii înşişi aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înțeles spiritual, aceasta însemna studierea legii şi practicarea faptelor bune. Şi se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învățătura profeților lămurea lecția spirituală profundă din minunea cu pâinile. Iisus căuta să facă înțeleasă această lecție pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înțeles Scripturile, ar fi înțeles şi cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt Pâinea vieții". Numai cu o zi înainte, mulțimea, slăbită şi obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Hristos putere spirituală pentru viața veşnică. „Cine vine la Mine", a zis El, „nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată". Dar a adăugat: „Voi M-ați văzut şi tot nu credeți".
Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de Dumnezeu sufletului lor. Dovezile vii ale puterii Sale fuseseră în fața lor zi după zi, dar cereau alt semn. Dacă li s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot la fel de necredincioşi ca mai înainte. Dacă nu erau convinşi prin ceea ce văzuseră şi auziseră, ar fi fost fără folos să li se arate minuni şi mai mari. Necredința va găsi totdeauna o scuză pentru îndoială şi va căuta argumente care să răstoarne chiar şi dovada cea mai clară.
Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară." El a spus că toți cei care L-au primit în credință vor avea viață veşnică. Niciunul nu va fi pierdut. Nu e nevoie ca fariseii şi saducheii să se tot certe cu privire la viața viitoare. Oamenii nu trebuie să-şi mai plângă morții cu durere disperată. „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viață veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi."
Dar mai-marii poporului erau ofensați şi ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: «Eu M-am pogorât din cer»?" Ei căutau să dea naştere la prejudecăți, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Iisus. Făceau aluzie cu dispreț la viața Lui de lucrător galileean şi la familia Lui săracă şi umilă. Pretențiile acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau atenție. Iar pentru că naşterea Lui fusese neînțeleasă, căutau să strecoare ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei, prezentând astfel împrejurările omeneşti ale naşterii Lui ca pe o pată asupra vieții Sale.
Iisus n-a căutat să explice taina naşterii Sale. El n-a dat niciun răspuns la întrebările privitoare la coborârea Sa din ceruri, după cum n-a răspuns nici la întrebările cu privire la traversarea lacului. El n-a atras atenția asupra minunilor care Îi caracterizau viața. De bunăvoie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat asupră-Şi chip de rob. Dar cuvintele şi faptele Sale erau o descoperire a caracterului Său. Toți aceia a căror inimă era deschisă pentru lumina dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl, „plin de har şi de adevăr" (Ioan 1:14).
Prejudecata fariseilor era şi mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea îşi avea rădăcina în perversitatea inimii lor. Orice cuvânt spus de Iisus şi orice faptă a Sa produceau în ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic comun cu El.
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În proroci este scris: «Toți vor fi învățați de Dumnezeu.» Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învățătura Lui, vine la Mine." Nimeni nu va veni vreodată la Iisus Hristos, dacă nu va răspunde atracției iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine toate inimile şi numai cei care se împotrivesc acestei atracții vor refuza să vină la Hristos.
În cuvintele: „Toți vor fi învățați de Dumnezeu", Iisus amintea profeția lui Isaia: „Toți fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi" (Isaia 54:13). Iudeii aplicau aceste cuvinte la poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învățătorul lor. Dar Iisus le-a arătat cât de zadarnică este această pretenție, deoarece El zice: „Oricine a ascultat pe Tatăl Meu şi a primit învățătura Lui, vine la Mine". Numai prin Hristos ei puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura omenească n-ar fi putut să suporte vederea slavei Sale. Cei care învățaseră de la Dumnezeu au ascultat de glasul Fiului Său şi, în Iisus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin natură şi revelație, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl.
„Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viață veşnică." Prin Ioan cel iubit, care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viață veşnică, şi această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viață" (1 Ioan 5:11,12). Iar Iisus a zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi". Hristos S-a făcut una în trup cu noi, pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieşi noi din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credință, viața Lui a devenit viața noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter şi-L primesc în inimă au viață veşnică. Hristos locuieşte în noi prin Duhul, iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credință, este începutul vieții veşnice.
Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinții lor au mâncat-o în pustie, ca şi cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârşită de Iisus, dar El arătă cât de mic era darul acela în comparație cu binecuvântările pe care venise să le reverse. Mana putea să susțină numai viața aceasta pământească, ea nu putea să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar pâinea vieții urma să hrănească sufletul pentru viața veşnică. Mântuitorul a zis: „Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac." La această figură de stil, Hristos a mai adăugat una. Numai murind putea El să dea viață oamenilor şi în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: „Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii."
Iudeii se pregăteau să serbeze Paştele la Ierusalim, în amintirea nopții în care a fost eliberat Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-L vadă pe Mielul lui Dumnezeu şi, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia pentru viața lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanța, în timp ce însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în cuvintele lui Hristos. Dar era încă neînțeles.
De astă dată, rabinii au exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?" Ei se făceau că înțeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca şi Nicodim, când a întrebat: „Cum se poate naşte din nou un om bătrân?" (Ioan 3:4). Până la un anumit punct, ei înțeleseseră ce voia să zică Iisus, dar nu voiau să recunoască pe față. Dând o greşită interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în oameni prejudecăți împotriva Lui.
Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj şi mai puternic: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului şi dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el."
A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem făcuți desăvârşiți în El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtaşi ai naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte din ființa noastră. La fel şi Hristos n-are nicio valoare pentru noi, dacă nu-L recunoaştem ca Mântuitor personal. O cunoaştere a Lui din teorie nu ne este de niciun folos. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viața Lui să devină viața noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate.
Dar nici ilustrațiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul legăturilor credinciosului cu Hristos. Iisus a zis: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine." După cum Fiul lui Dumnezeu a trăit prin credința în Tatăl, tot astfel şi noi trebuie să trăim prin credința în Hristos. Iisus Se predase pe deplin voinței lui Dumnezeu, încât în viața Lui nu apărea decât Tatăl. Deşi ispitit în toate ca şi noi, El a stat în fața lumii nepătat de relele care Îl înconjurau. Şi noi trebuie să biruim cum a biruit Hristos.
Eşti tu urmaş al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre viața spirituală este scris pentru tine şi poate fi realizat prin unirea persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit iubirea ta dintâi? Primeşte iarăşi iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele Lui şi vei ajunge una cu Tatăl şi cu Fiul.
Iudeii necredincioşi n-au vrut să vadă niciun alt înțeles în cuvintele Mântuitorului, decât pe cel literal. Prin legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge şi au făcut ca cele spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu şi se certau între ei cu privire la acest lucru. Mulți, chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?"
Mântuitorul le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte…? Duhul este acela care dă viață, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viață."
Viața lui Hristos, care dă viață lumii, este în Cuvântul Său. Prin Cuvântul Său, Hristos a vindecat bolile şi a alungat demonii; prin Cuvântul Său, a liniştit marea şi a înviat morții, iar oamenii mărturiseau că în Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum a vorbit prin toți prorocii şi prin învățătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o manifestare a lui Hristos şi Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credința urmaşilor Săi. Atunci când prezența Sa vizibilă urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei trebuiau să trăiască „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4).
După cum viața fizică este susținută prin hrană, tot aşa şi viața spirituală este susținută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi orice om trebuie să primească viață din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înşine ca să fim hrăniți, tot astfel trebuie să primim şi Cuvântul pentru noi înşine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minți. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenție, cerând de la Dumnezeu ajutorul Duhului Sfânt pentru ca să înțelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset şi să ne concentrăm mintea, ca să înțelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim „ce zice Domnul".
Iisus îmi adresează mie făgăduințele şi avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, pentru ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viață veşnică. Experiențele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experiențele mele. Rugăciunea şi făgăduința, învățătura şi avertismentul sunt ale mele. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine" (Galateni 2:20). Atunci când credința primeşte şi asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a ființei, o parte care pune în mişcare viața. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile şi determină dezvoltarea caracterului.
Privind necontenit la Iisus cu ochii credinței, vom fi întăriți. Dumnezeu va da cele mai scumpe descoperiri credincioşilor Săi care flămânzesc şi însetează. Ei vor simți că Hristos e un Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh şi viață. Cuvântul distruge natura firească, pământească, şi dă o nouă viață în Iisus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii şi inima este refăcută după modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer.
Hristos a rostit un adevăr sfânt şi veşnic cu privire la legătura dintre El şi urmaşii Săi. El cunoştea caracterul acelora care pretindeau că sunt ucenicii Lui şi cuvintele Lui au pus la încercare credința lor. El a declarat că ei trebuiau să creadă şi să lucreze după învățătura Lui. Toți aceia care Îl primeau urmau să se împărtăşească de natura Lui şi să se asemene cu caracterul Său. Aceasta ar fi însemnat renunțarea la ambițiile cultivate de ei cu plăcere. Ar fi cerut o deplină predare de sine față de Iisus. Erau chemați să se sacrifice, să fie blânzi şi umili cu inima. Ei trebuiau să meargă pe calea îngustă, pe care a umblat Omul Calvarului, dacă voiau să aibă parte de darul vieții şi de slava cerului.
Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forța şi să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ținută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai erau înşelați. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia şi că nimeni nu avea să câştige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberați de boală şi suferință, dar nu voiau să aibă nicio legătură cu viața Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăția spirituală tainică de care vorbea El. Cei nesinceri şi egoişti, care Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă El nu voia să-Şi consacre puterea şi influența pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să mai aibă de a face cu El.
Iisus le-a spus lămurit: „Sunt unii din voi, care nu cred", adăugând: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." El dorea ca ei să înțeleagă că, dacă nu erau atraşi către El, aceasta se datora faptului că inima lor nu era deschisă față de Duhul Sfânt. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte" (1 Corinteni 2:14). Numai prin credință putem vedea slava lui Hristos. Această slavă este ascunsă până când se aprinde în suflet credința prin Duhul Sfânt.
Pentru că au fost mustrați în public din cauza necredinței lor, aceşti ucenici s-au înstrăinat şi mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulțumiți şi, dorind să-L rănească pe Mântuitorul şi să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele şi L-au părăsit cu dispreț. Ei făcuseră alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu şi-au mai schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Iisus.
„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăți cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar" (Matei 3:12). Acesta era un timp de curățire. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să fie despărțită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfați şi încrezuți în propria dreptate pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viață de umilință, mulți s-au îndepărtat de Iisus. Mulți fac şi astăzi la fel. Oamenii sunt şi astăzi încercați ca acei ucenici din sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viața nu le este în acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o lucrare care cere lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie atunci când li se descoperă păcatele. Ei pleacă ofensați ca ucenicii care L-au părăsit pe Iisus, spunând: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?"
Lauda şi linguşelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei nu pot să-l asculte. Când oamenii vin cu grămada şi mulțimile sunt hrănite şi se aud strigăte de biruință, glasurile lor se ridică lăudând, dar când Spiritul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă păcatul şi îi îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului şi nu mai merg cu Iisus.
De îndată ce aceşti ucenici nemulțumiți s-au depărtat de Iisus, au fost luați în stăpânire de un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât de interesant. Au mers să caute pe vrăjmaşii Lui, deoarece erau în armonie cu spiritul şi lucrarea lor. Au interpretat greşit cuvintele Lui, au răstălmăcit declarațiile Lui şi au combătut motivele Lui. Ei îşi susțineau purtarea, aducând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; şi o asemenea indignare a fost produsă de aceste relatări false, încât viața Lui era în primejdie.
S-a răspândit repede vestea că, după propriile mărturisiri, Iisus din Nazaret nu era Mesia. În felul acesta, curentul simpatiei poporului din Galileea era întors împotriva Lui, după cum se întâmplase în Iudeea cu un an mai înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau pe Mântuitorul lor pentru că doreau un cuceritor care să le dea putere lumească. Doreau hrana care piere, şi nu pe aceea care rămâne în viața veşnică.
Cu inima îndurerată, Iisus i-a văzut pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era Viața şi Lumina oamenilor. Conştiența faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui nu era împărtăşită, harul Lui era disprețuit, mântuirea Lui lepădată L-a umplut de o întristare ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obişnuit cu suferința.
Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Iisus S-a întors către cei doisprezece şi le-a zis: „Voi nu vreți să vă duceți?"
Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veşnice", a adăugat el. „Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştința că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu."
„La cine să ne ducem?" Învățătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii şi saducheii erau în lupte continue. A-L părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei legați de ritualuri şi ceremonii şi între oameni ambițioşi, care căutau propria slavă. Ucenicii aflaseră mai multă pace şi bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în toată viața lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi, la aceia care Îl batjocoriseră şi Îl persecutaseră pe Prietenul păcătoşilor? Ei Îl aşteptau de multă vreme pe Mesia – acum venise şi nu puteau să plece din fața Lui, să meargă la aceia care voiau să-I ia viața şi care îi persecutaseră pentru că deveniseră ucenicii Săi.
„La cine să ne ducem?" Nu puteau să plece de la învățătura lui Hristos, de la cuvintele Lui pline de iubire şi de milă, ca să meargă în întunericul necredinței, în ticăloşia lumii. În timp ce Mântuitorul era părăsit de mulți dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru a exprimat credința ucenicilor: „Tu eşti Hristosul." Numai gândul că ar putea pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază şi de durere. Fără Mântuitorul, era ca şi cum ar fi fost lăsați în voia valurilor, pe o mare furtunoasă şi întunecată.
Multe dintre cuvintele şi faptele lui Iisus se arată pline de taină pentru mințile mărginite, dar fiecare cuvânt şi fiecare faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre; fiecare a fost astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în stare să înțelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet şi în armonie cu misiunea Sa.
Deşi nu putem să înțelegem acum lucrările şi căile lui Dumnezeu, putem înțelege marea Lui iubire, care stă la baza tuturor procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăieşte aproape de Iisus va înțelege mult din taina evlaviei. El va recunoaşte mila care mustră, care cercetează caracterul şi scoate la lumină planurile inimii.
Prezentând adevărul care avea să-i pună pe ucenici la probă şi să-i facă pe mulți să-L părăsească, Iisus ştia care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi iubiți va fi greu încercat. Chinurile din Ghetsimani, trădarea şi răstignirea Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei. Dacă nu ar fi existat această încercare mai înainte, mulți care erau îndemnați doar de motive egoiste ar fi fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată, când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El şi-L batjocoreau, când gloata batjocoritoare striga: „Răstigneşte-L", când ambițiile lor pământeşti erau înşelate, aceşti egoişti, renunțând la legătura lor cu Iisus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară şi sfâşietoare de inimă, pe lângă durerea şi dezamăgirea lor, produse de năruirea celor mai dulci speranțe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost urmată şi de alții. Dar Iisus a provocat această criză în timp ce era încă alături de ei şi prezența Sa le putea întări credința urmaşilor Săi sinceri.
Milosul Mântuitor, care cunoştea foarte bine sfârşitul care-L aştepta, a netezit cu duioşie calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru încercarea cea mare şi i-a întărit pentru proba finală.