Șezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei ca glasul lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrările de vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mişcat pe toți oamenii din această mare mulțime. Toți fuseseră părtaşi la binecuvântările ei. În zilele lui Moise, Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie; dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea, dacă nu Mesia despre care prorocise Moise? Nicio putere omenească n-ar fi putut crea din cinci pâini de orz şi din doi peştişori atâta hrană, pentru a sătura mii de oameni înfometați. Şi au spus unul către altul: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume."
Toată ziua, convingerea aceasta sporise şi căpătase putere. Actul acesta suprem era asigurarea că mult aşteptatul Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor creşteau mereu şi mereu. Acesta este Cel care va face din Iudeea un paradis pământesc, o țară în care să curgă lapte şi miere. El poate să împlinească orice dorință. El poate să sfărâme puterea romanilor atât de detestați. El poate să elibereze Iuda şi Ierusalimul. El poate să-i vindece pe soldații răniți în luptă. El poate să asigure hrană pentru oşti întregi. El poate să cucerească neamuri şi să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată.
În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face niciun efort pentru a atrage atenția sau pentru a-Şi atrage onorurile mulțimii. Aici Se deosebeşte cu totul de preoți şi de mai-mari, iar oamenii se tem că El nu va cere niciodată să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înțeles să-L ia cu forța şi să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulțimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare. Însă oamenii trebuie să-L înalțe ca Eliberator al lor. Preoții cei aroganți şi mai-marii trebuie să fie constrânşi să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu.
Cu nerăbdare se pregătesc să-şi aducă planul la îndeplinire, dar Iisus vede ce se pregăteşte şi înțelege mai bine decât ei care va fi urmarea unei asemenea mişcări. Chiar acum, preoții şi conducătorii Îi vânează viața. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării de a-L pune pe tron ar fi violența şi răscoala, iar lucrarea împărăției spirituale ar fi împiedicată. Fără întârziere, mişcarea trebuie oprită. Chemându-i pe ucenici, Iisus le spune să ia corabia, să se întoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să le dea drumul oamenilor.
Niciodată nu li se păruse vreo poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme, ucenicii nădăjduiseră într-o mişcare a mulțimii care să-L aşeze pe Iisus pe tron şi ei nu puteau suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească. Mulțimile care se adunau pentru a sărbători Paştele doreau să-L vadă pe noul profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia de aur pentru a-L pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi ambiții, le era greu să plece de bunăvoie şi să-L părăsească pe Iisus pe țărmul acela pustiu. Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Iisus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care niciodată mai înainte nu o folosise față de ei. Ştiau că ar fi fost în zadar să se mai împotrivească şi, în tăcere, s-au îndreptat către lac.
Iisus le porunceşte acum oamenilor să se împrăştie, iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească. Cuvintele de laudă şi de proslăvire li s-au oprit pe buze. Paşii li se opresc chiar în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat, iar elanul şi bucuria de pe fața lor pălesc. În mulțimea aceea sunt oameni cu inteligență puternică şi cu voință tare, dar puterea împărătească a lui Iisus şi cele câteva cuvinte liniştite ale poruncii opresc tumultul şi le împiedică planurile. Recunosc în El o putere mai presus de autoritatea pământească şi, fără altă întrebare, se supun.
Rămas singur, „Iisus S-a suit în munte, la o parte, ca să Se roage". Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca Satana să nu le orbească mintea şi să nu le strice judecata. Mântuitorul ştia că zilele pentru lucrarea personală pe pământ aproape se sfârşiseră şi că puțini aveau să-L primească drept Răscumpărător. Cu durere şi luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu încercați. Nădejdile lor, multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de răspândită, urmau să fie înşelate în modul cel mai dureros şi mai umilitor. În locul înălțării pe tronul lui David, aveau să fie martori la răstignirea Lui. Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare. Dar ei nu înțelegeau lucrul acesta şi, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu greu le puteau recunoaşte ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le lărgească puterea de înțelegere, credința ucenicilor avea să slăbească. Era dureros pentru Iisus să vadă că părerile lor despre Împărăția Lui erau în aşa măsură mărginite la mărirea şi onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povară pe inimă şi Şi-a revărsat rugăciunile cu strigăte dureroase şi cu lacrimi.
Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la țărm, cum le spusese Iisus. Ei au aşteptat un timp, nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar, văzând că se lasă întunericul, „s-au suit într-o corabie şi treceau marea ca să se ducă la Capernaum". L-au părăsit pe Iisus cu inima nemulțumită, mai agitați ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră aşa de uşor la porunca Lui şi au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai insistenți, şi-ar fi realizat planul.
Necredința punea stăpânire pe mintea şi pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Ştiau că Iisus era urât de farisei şi erau nerăbdători să-L vadă înălțat acolo unde socoteau că trebuie să fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învățător care putea săvârşi minuni puternice şi totuşi să fie insultați ca nişte înşelători era o încercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie mereu priviți ca fiind urmaşii unui profet mincinos? Nu-Şi va lua Hristos niciodată autoritatea de împărat? De ce El, care avea o putere atât de mare, nu Îşi descoperea adevărata identitate, ca să le facă viața mai puțin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan Botezătorul de la moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până au adunat în jurul lor o mare întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi un înşelător, cum pretindeau fariseii.
Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că cerul se coborâse pe pământ. Amintirea acelei zile scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple inimile de credință şi nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: „Adunați ce a rămas, ca nimic să nu se piardă." Acelea fuseseră ceasuri de mari binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate. Gândurile lor erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci când oamenii îşi creează singuri poveri şi greutăți. Ucenicii nu aveau niciun motiv real pentru care să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repeziciune.
O furtună violentă s-a năpustit asupra lor, iar ei erau nepregătiți. Era un contrast izbitor, căci ziua fusese liniştită şi, când vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulțumirea, necredința şi nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida, locul unde aşteptau să-L găsească pe Iisus şi, pe vreme obişnuită, călătoria nu le-ar fi luat mai mult de câteva ore, dar acum erau mânați din ce în ce mai departe de locul urmărit. Până la a patra strajă din noapte au muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiți s-au predat pierzării. În furtună şi întuneric, marea i-a învățat cât erau de fără putere şi doreau prezența Domnului lor.
Iisus nu-i uitase. Veghetorul de pe țărm i-a văzut pe aceşti oameni loviți de panică luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii Lui urmăriseră corabia lovită de furtună împreună cu valoroasa ei încărcătură, deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După cum o mamă veghează cu duioşie asupra copilaşului său, aşa veghea şi Domnul milostiv asupra ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiția lor nesfântă s-a stins şi, în umilință, au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns.
În clipa în care ei se credeau pierduți, o rază de lumină le-a descoperit o ființă învăluită în mister venind spre ei pe apă. Dar nu ştiau că este Iisus. Îl credeau vrăjmaş pe Acela care venea să îi ajute. Groaza a pus stăpânire pe ei. Mâinile care vâsleau cu muşchi ca de fier slăbesc. Barca începe să joace în bătaia valurilor, toți ochii sunt ațintiți asupra acelei ființe care calcă pe valurile albe de spumă ale mării frământate.
Ei cred că este o nălucă şi că le prevesteşte pieirea şi încep să strige de groază. Iisus înaintează ca şi când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc şi strigă, cerându-I ajutor. Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potoleşte teama: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!"
În clipa în care ei şi-au dat seama de această minune, Petru aproape şi-a ieşit din fire de bucurie. Întrucât de-abia îi venea să creadă, a strigat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. «Vino», i-a zis Iisus."
Privind la Iisus, Petru merge cu pasul sigur, dar, când mulțumit de sine priveşte înapoi către tovarăşii săi din barcă, ochii i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav. Valurile se înalță tot mai sus şi se aşază chiar între el şi Iisus şi i se face frică. Pentru o clipă, Hristos este ascuns de ochii lui şi credința dispare. Începe să se scufunde. Dar, în timp ce valurile urlă de moarte, Petru îşi ridică privirea de la apele înfuriate şi, ațintind-o la Iisus, strigă: „Doamne, scapă-mă!" Îndată Iisus prinde mâna întinsă, zicând: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?"
Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în barcă împreună. Dar Petru era acum supus şi tăcut. Nu avea motive să se mândrească față de tovarăşii săi, deoarece, prin necredință şi înălțare de sine, fusese aproape să-şi piardă viața. Când şi-a întors privirea de la Iisus, şi-a pierdut mersul sigur şi s-a cufundat în mijlocul valurilor.
De câte ori şi noi, când ajungem în greutăți, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în loc să ținem ochii ațintiți la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă şi apele mândriei se înalță peste sufletul nostru. Iisus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite. „Nu te teme de nimic", zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău" (Isaia 43:1-3).
Iisus citise caracterul ucenicilor Săi. El ştia cât de greu avea să fie încercată credința lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune – să-i arate că siguranța lui era numai în continua dependență de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranță numai dacă, într-o totală neîncredere în sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea tare şi numai atunci când şi-a dat seama de slăbiciunea sa, a putut înțelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învățat lecția pe care Iisus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.
În fiecare zi, Dumnezeu îi învață pe copiii Săi. Prin împrejurările vieții de toate zilele, El îi pregăteşte să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providența Lui. Felul în care ei îşi îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăşte biruința sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieții.
Aceia care nu-şi dau seama că sunt fără încetare dependenți de Dumnezeu vor fi înfrânți de ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur şi că niciodată nu ne vom clătina. Poate zicem: „Ştiu în cine am crezut, nimic nu poate să zdruncine credința mea în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui." Dar Satana plănuieşte să folosească trăsăturile de caracter moştenite sau cultivate şi să ne orbească în aşa fel, încât să nu ne vedem nevoile şi defectele. Numai când ne dăm seama de propria slăbiciune şi privim tot timpul țintă la Iisus, putem merge în siguranță.
După ce Iisus a luat loc în barcă, vântul a încetat „şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergea". Noaptea aceea înspăimântătoare a trecut şi s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii şi ceilalți care mai erau în corabie s-au plecat la picioarele lui Iisus cu inimile pline de recunoştință, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu."