Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie." Cuvintele lui Marcu au un înțeles mai adânc. El spune: „Îndată după aceea, Duhul a mânat pe Iisus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice." „N-a mâncat nimic în zilele acelea."
Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Iisus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Iisus S-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.
În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai-marele împărăției întunericului, aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenția că pământul este al lui şi s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Deoarece părinții neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăția aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor. Câştigând stăpânirea asupra oamenilor, el şi-a întins puterea peste lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenția lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenția lui asupra lumii era falsă. Toți cei care doreau aveau să fie eliberați de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.
Încă de când i s-a spus şarpelui în Eden: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei" (Geneza 3:15), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi să o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât şi formele care îi duceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuți să se teamă de Dumnezeu ca de unul care avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi ațâța pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profețiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generație în generație, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni față de aceste profeții şi ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui.
La naşterea lui Iisus, Satana ştia că venise Cineva, care avea împuternicire divină să lupte pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului, care adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoştea foarte bine poziția pe care o avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe pământul acesta ca om îl umplea de uimire şi de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înțelege o aşa iubire pentru neamul omenesc înşelat. Gloria şi pacea din ceruri şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înțelese de oameni, dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se hotărâse să se răzbune, făcându-i şi pe alții să-i împărtăşească soarta. Lucrul acesta căuta el să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cereşti şi să-şi lege inima de lucrurile pământeşti.
Nu fără piedici urma să câştige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăția Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos, se manifesta chipul lui Dumnezeu şi, pe motivul acesta, sfaturile diavoleşti luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost ființă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înşelătorului. Forțele confederației răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El şi, dacă va fi cu putință, să-L biruiască.
La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de față. A văzut slava Tatălui umbrindu-L pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova, adeverind dumnezeirea lui Iisus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc nu a mai putut să comunice direct cu Dumnezeu; legătura între cer şi pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Iisus, „într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Romani 8:3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte, comunicase cu omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgustul pe care-l are Dumnezeu față de păcat va aduce o despărțire veşnică între cer şi pământ, dar acum se dovedea că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.
Satana a văzut că trebuie să învingă sau să fie învins. Problemele disputate erau prea mari pentru a fi încredințate îngerilor aliați. Trebuia să poarte el însuşi lupta. Toate puterile apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Hristos a fost pus ca țintă pentru toate armele vrăjmaşului.
Mulți privesc la această luptă dintre Hristos şi Satana ca la ceva care n-are nicio legătură cu viața lor şi care nu prezintă interes pentru ei. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii oricărui om. Nimeni nu părăseşte rândurile celui rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu, fără să întâmpine asalturile lui Satana. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleaşi cărora nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorința după strălucire, care duce la îngâmfare. Ispitele acestea i-au biruit pe Adam şi pe Eva şi tot ele ne înving pe noi atât de repede.
Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam în corp omenesc. Dar, atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era niciunul dintre efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăției desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de slava Edenului şi era zilnic în legătură cu ființele cereşti. Nu tot astfel era Iisus când a intrat în pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai aşa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla.
Mulți spun că ar fi fost cu neputință ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruința pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi de El.
Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, la temelia primei mari ispite a stat pofta. Lucrarea pentru mântuirea noastră trebuia să înceapă chiar de acolo de unde a început ruina noastră. Adam a căzut prin cedarea în fața poftei. Hristos trebuia să biruiască prin înfrângerea poftei. În pustie, El a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini». Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Este scris: ’Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’»"
De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut şi s-au îmbolnăvit şi în ei nu se găsea putere pentru biruință. Pentru binele omului, Hristos a câştigat biruința, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă biruință erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.
Când a intrat în pustie, Iisus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălțat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părțile. Natura Sa omenească se cutremura în fața luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărțuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era fața şi atât de mult se deosebea înfățişarea Lui de a fiilor oamenilor" (Isaia 52:14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos.
Deodată, a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfățişarea unui înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos s-a terminat. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulțumit de voința lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui Iisus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini".
Deşi înfățişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte – „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu" – i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Iisus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primea îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruința față de neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! „Oare a zis
Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncați din toți pomii din grădină»?" (Geneza 3:1). În ceea ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se simțea disprețul ascuns față de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială față de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis, că a reține un fruct aşa de frumos era în contradicție cu iubirea şi mila Sa față de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu". Cuvintele acestea erau amestecate cu amărăciune. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredință. Aşa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu", atunci arată-Ți puterea, salvându-Te din cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.
Cuvintele pornite din ceruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Iisus să-Şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Iisus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era să-L facă să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Iisus avea să-Şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit.
Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfățişarea lui Iisus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni. O ființă cerească ar fi fost în stare să-şi susțină pretențiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine." Un fapt care dovedeşte putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinității. Aceasta va pune capăt oricărei discuții.
Nu fără luptă, a putut Iisus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinței Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmaşului, Satana ar mai fi adăugat: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui Dumnezeu." Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere şi de credință. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau săvârşite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Iisus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
Iisus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. „Stă scris", a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar, mai mult decât toate minunile, o încredere neclintită într-un „aşa zice Domnul", era un semn care nu putea fi pus în discuție. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.
Iisus a fost asaltat de cele mai grozave ispite tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni. Satana credea că, în felul acesta, va birui. Cu planul acesta, câştigase biruința asupra oamenilor. Când puterea lor scădea, când voința slăbea şi când credința în Dumnezeu începea să cedeze, chiar oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau biruiți. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de mers cu Israel prin pustie şi, pentru o clipă, credința lui n-a mai fost legată cu tărie de puterea cea nemărginită. El a cedat chiar la hotarul Țării Făgăduite. La fel şi Ilie, care stătuse neînfricat în fața regelui Ahab, care dăduse piept cu întreaga națiune a lui Israel şi cu cei patru sute cincizeci de preoți ai lui Baal care o conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeții mincinoşi fuseseră ucişi şi poporul recunoscuse că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, în fața amenințărilor idolatrei Izabela, Ilie a fugit, ca să-şi scape viața. Aşa a ştiut Satana să profite de slăbiciunile omeneşti. El va lucra şi de aici înainte la fel. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo, ca să ispitească şi să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiți să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui. Adesea, ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfățişându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Iisus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.
Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu", Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie… te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru (în trad. engl. KJ – „cuvânt") care iese din gura Domnului trăieşte omul" (Deuteronomul 8:2,3). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer – în fiecare zi li se dădea israeliților hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i învețe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învățătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Iisus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-I aducă alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi El nu voia să obțină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În fața universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparți de Dumnezeu cât de puțin.
„Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." Deseori, urmaşul lui Hristos e pus în situația de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu şi să-şi continue, în acelaşi timp, lucrul său obişnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele cerințe lămurite ale lui Dumnezeu să pară că ne va lipsi de mijloacele de trai. Atunci Satana îl va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să renunțe la convingerile conştiinței lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Matei 6:33). Chiar şi în viața aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voința Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile lui Satana când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viața. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduința Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea de a doua.
În ultima mare bătălie a luptei cu Satana, aceia care Îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreținere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toți să fie omorâți. Vezi Apocalipsa 13:11-17. Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduința: „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi" (Isaia 33:16). Prin această făgăduință vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniți. „Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete" (Psalmii 37:19). Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credința bisericii. „Chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!" (Habacuc 3:17,18).
Dintre toate învățăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o Domnul nostru la început, niciuna nu e mai mare ca aceea privind puterea de stăpânire asupra poftelor şi pasiunilor. În toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale, pe care Dumnezeu le-a dat omului ca pe o înzestrare prețioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au valoare veşnică. Printr-o afundare de bunăvoie în cele senzuale, Satana caută să şteargă din suflet orice asemănare cu Dumnezeu.
Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile şi decăderea aduse de aceste stări, care au existat la prima venire a lui Hristos, vor exista din nou cu o putere şi mai mare spre rău înainte de a doua lui venire. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului şi ca în Sodoma şi Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare şi trebuie să luăm la inimă învățătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe care le-a suferit Hristos, putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrânată la poftă. Pilda Lui ne spune că singura noastră nădejde de viață veşnică este de a aduce apetitul şi pasiunile în supunere față de voia lui Dumnezeu.
În puterea noastră, este cu neputință să aducem la tăcere pretențiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la orice ființă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin minciunile şi viclenia lui, pe toți aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidați, descurajați de atacurile şarpelui. „Îndrăzniți", zice El, „Eu am biruit lumea" (Ioan 16:33).
Acela care se luptă împotriva forțelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: „Mi-e sete." El a suportat tot ce putem suporta şi noi. Biruința Lui este biruința noastră.
Iisus S-a sprijinit pe înțelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declară: „Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat… ştiind că nu voi fi dat de ruşine. Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută." Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: „Cine dintre voi se teme de Domnul să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!" (Isaia 50:7-10).
„Vine stăpânitorul lumii acesteia", a spus Iisus. „El n-are nimic în Mine" (Ioan 14:30). În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legați de El prin credință, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinței noastre şi o ajută să se țină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter.
Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. „Stă scris", a spus El. Nouă ne-au fost date „făgăduințele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceți părtaşi firii dumnezeieşti, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte" (2 Petru 1:4). Fiecare făgăduință din Cuvântul lui Dumnezeu ne aparține. Noi trebuie să trăim „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Când sunteți atacați de ispite, nu priviți la împrejurări sau la slăbiciunile voastre, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea", zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!" „După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori" (Psalmii 119:11; 17:4).