Vremea Paştelor se apropia şi Iisus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima Lui domnea pacea supunerii desăvârşite faţă de voia Tatălui. Cu pasul grăbit, înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simţământ tainic, de îndoială şi teamă. Mântuitorul „mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El."
Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său şi, mult mai clar decât oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea şi suferinţele Sale. „«Iată»", a zis El, „«că ne suim la Ierusalim şi tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; şi, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.» Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Iisus."
Nu vestiseră ei cu puţin timp mai înainte, pretutindeni: „Împărăţia cerului s-a apropiat?" Nu făgăduise chiar Hristos că mulţi vor şedea cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor celor ce renunţaseră la ceva pentru Numele Lui că urmau să primească însutit în viaţa aceasta şi că vor avea parte de Împărăţia Sa? Şi nu dăduse El celor doisprezece făgăduinţa deosebită că vor avea un loc de mare cinste în Împărăţia Sa – că aveau să stea pe tronuri şi să judece cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Chiar şi acum spusese că toate lucrurile scrise în profeţii cu privire la El aveau să se împlinească. Şi nu au profetizat prorocii despre slava domniei lui Mesia? În lumina acestor gânduri, cuvintele Lui despre trădare, persecuţie şi moarte păreau vagi şi întunecate. Ei credeau că, oricare ar fi fost greutăţile care urmau să vină, împărăţia trebuia să fie întemeiată în curând.
Ioan, fiul lui Zebedei, fusese unul dintre primii doi ucenici care Îl urmaseră pe Iisus. El şi fratele său, Iacov, formaseră cea dintâi grupă care părăsise totul pentru a-L sluji. Ei îşi părăsiseră familia şi prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi împreună cu El; au umblat şi au vorbit cu El; fuseseră cu El atât în intimitatea familiei, cât şi în adunările publice. El le liniştise temerile, îi scăpase de primejdie, le alinase suferinţele, îi mângâiase în dureri şi, plin de răbdare şi bunătate, îi învăţase până când inima lor părea înlănţuită de a Lui şi, în căldura iubirii lor, doreau să fie cât mai aproape de El în Împărăţia Sa. Ori de câte ori se ivea o ocazie, Ioan se aşeza chiar lângă Mântuitorul său şi Iacov dorea şi el să fie onorat cu o legătură tot atât de strânsă.
Şi mama lor Îl urmase pe Hristos şi de multe ori Îl slujise cu dărnicie din avutul ei. Cu iubire de mamă şi plină de ambiţie pentru fiii ei, ea dorea pentru aceştia locul cel mai onorat în noua Împărăţie. De aceea ea i-a încurajat să I-l ceară.
Mama a venit împreună cu fiii la Iisus, cerând să le împlinească dorinţa inimii.
„Ce voiţi să vă fac?" i-a întrebat El.
Mama a răspuns: „Porunceşte ca în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta".
Iisus S-a purtat blând cu ei şi nu le-a mustrat egoismul, când căutau să fie aşezaţi mai presus de fraţii lor. El le-a citit inimile şi a cunoscut profunzimea ataşamentului lor faţă de El. Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc. Deşi pervertită de egoismul naturii omeneşti prin care se manifesta, ea era o revărsare din izvorul iubirii Sale răscumpărătoare. El nu voia să o mustre, ci să o adâncească şi să o curăţească. El a zis: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat?" Ei şi-au adus aminte de cuvintele Lui tainice, care arătau spre încercare şi suferinţă, şi totuşi au răspuns plini de încredere: „Putem." Ei ar fi socotit drept cea mai mare cinste să-şi arate credincioşia, împărtăşindu-se de toate câte trebuia să sufere Domnul lor.
„Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu", a spus El – în faţa Lui erau o cruce în loc de tron şi doi răufăcători ca tovarăşi, la dreapta şi la stânga Lui. Ioan şi Iacov aveau să împărtăşească suferinţa cu Domnul lor – unul, primul dintre fraţi, avea să piară de sabie, iar celălalt avea să îndure mai mult ca toţi truda, ocara şi persecuţia.
„Dar cinstea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea", a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu." În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Ea nu este câştigată şi nici nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana şi tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii, iar ele sunt semnele biruinţei câştigate asupra eului prin Domnul Iisus Hristos.
Mult timp după aceea, când ucenicii au fost aduşi să simtă împreună cu Hristos prin împărtăşirea cu suferinţele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan care era legea Împărăţiei Lui. „Celui ce va birui", a zis Hristos, „îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi Numele Meu cel nou" (Apocalipsa 3:21,12). Tot astfel scria şi apostolul Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept" (2 Timotei 4:6-8).
Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire – iubirea care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie… nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău" (1 Corinteni 13:4,5) – iubire care îl îndeamnă pe ucenic aşa cum L-a îndemnat şi pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să lucreze şi să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viaţa lui Pavel. El spunea: „Pentru mine, a trăi este Hristos", deoarece viaţa lui descoperea oamenilor pe Hristos; „şi a muri este un câştig" – câştig pentru Hristos; moartea însăşi urma să dea pe faţă puterea harului Său şi să adune suflete pentru El. „Hristos va fi proslăvit, cu îndrăzneală, în trupul meu", a spus el, „fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea" (Filipeni 1:21,20).
Când cei zece au auzit cererea lui Iacov şi a lui Ioan au fost foarte nemulţumiţi. Locul cel mai de frunte în Împărăţie era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta pentru sine şi s-au supărat pentru că cei doi ucenici câştigaseră un aparent avantaj faţă de ei.
Şi când era gata ca să reînceapă cearta cu privire la cel care să fie socotit cel mai mare, Iisus, chemându-i la Sine, le-a spus ucenicilor indignaţi: „Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa."
În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum spuneau mai-marii. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, nu era recunoscut nicicum.
Hristos Îşi întemeia Împărăţia pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputinţele celui slab. Puterea, poziţia, talentul, educaţia îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligaţie de a sluji semenilor săi. Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: „Toate aceste lucruri sunt în folosul vostru" (2 Corinteni 4:15).
„Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi." În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaş la sărăcia lor. A practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a înfrunta dificultăţile şi, în curând, urma să-Şi încheie lucrarea pe pământ, dându-Şi viaţa. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuie să fie un îndemn la lucru şi pentru membrii bisericii care este trupul Său. Iubirea este planul şi temelia mântuirii. În Împărăţia lui Hristos, sunt mai mari aceia care urmează pilda pe care a dat-o El şi lucrează ca păstori ai turmei Sale.
Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate şi onoare a vieţii de creştin: „Căci măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor", „căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi" (1 Corinteni 9:19; 10:33).
În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a-şi urma propriile convingeri. „Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu." Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa ca model pentru altul. În toate lucrările unde este vorba de principiu, „fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui" (Romani 14:12,5). În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii.
Principiile şi chiar cuvintele Mântuitorului, în frumuseţea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era: „Vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii." „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (1 Ioan 3:11,16).
Acesta era spiritul care domnea în prima biserică. După revărsarea Duhului Sfânt, „mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui." „Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă de ceva." „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus. Şi un mare har era peste toţi" (Faptele 4:32,34,33).