13. Biruinţa

Atunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina templului şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris:

El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta;

Şi ei Te vor lua pe mâini:

Ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»"

Satana credea că acum dă lupta cu Iisus pe terenul Lui. Însuşi vrăjmaşul acesta înverşunat folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de lumină şi dădea de înțeles că are cunoştințe din Scriptură şi că înțelege valoarea celor scrise. După cum Iisus a folosit mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-Şi susțină credința, ispititorul îl folosea acum cu gândul de a-şi sprijini amăgirea. El pretindea că a vrut doar să vadă câtă credință are Iisus şi acum Îi laudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credință.

Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu". Hristos era ispitit să răspundă la acest „dacă", dar S-a abținut şi n-a îngăduit nici cea mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-Şi pună viața în primejdie ca să-i dea o dovadă lui Satana.

Ispititorul gândea că se poate folosi de natura omenească a lui Hristos şi căuta să-L ducă la îngâmfare. Cu toate că îi poate ademeni pe oameni, Satana nu poate să-i forțeze să păcătuiască. El I-a spus lui Iisus: „Aruncă-Te jos", ştiind că el nu-L putea arunca, pentru că atunci Dumnezeu ar fi intervenit şi L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-L oblige pe Iisus să Se arunce. Dacă Hristos nu consimțea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea pământului sau a infernului nu putea să-L forțeze să Se depărteze cât de puțin de voia Tatălui Său.

Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească mintea, decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voința şi credința trebuie să se desprindă de Hristos, şi numai după aceea poate Satana să-şi exercite puterea asupra noastră. Dar orice dorință păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin. Orice punct în care noi nu ajungem la standardul pus de Dumnezeu este o poartă deschisă, pe care poate să intre vrăjmaşul să ne ispitească şi să ne distrugă. Şi orice greşeală sau înfrângere a noastră îi dă Diavolului prilej să-L învinuiască pe Hristos.

Când a citat făgăduința: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta", Satana a lăsat la o parte cuvintele: „Să te păzească în toate căile tale"; adică în toate căile în care Îl putem alege pe Dumnezeu. Iisus a refuzat să lase calea ascultării. Deşi avea o încredere deplină în Tatăl Său, nu voia să Se aşeze, fără să fie nevoie, într-o situație care ar fi făcut necesară intervenția Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să forțeze Cerul să vină să-L scape şi astfel să greşească şi să nu-i dea omului o pildă de încredere şi supunere.

Iisus i-a spus lui Satana: „De asemenea, este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»." Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie şi au cerut ca Moise să le dea apă, strigând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?" (Exodul 17:7). Dumnezeu făcuse pentru ei minuni, dar, cu toate acestea, în vreme de încercare, s-au îndoit şi au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredința lor, ei căutau să-L pună la încercare. Satana Îl constrângea pe Hristos să facă acelaşi lucru. Dumnezeu dăduse deja dovada că Iisus era Fiul Său; şi acum, dacă El ar fi cerut o dovadă că era Fiul lui Dumnezeu, ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu – să-L ispitească. La fel este dacă cineva cere un lucru pe care Dumnezeu nu l-a făgăduit. E un semn de neîncredere şi ar fi de fapt o punere la probă sau o ispitire a Lui. Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să dovedim că Îşi va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne iubeşte, ci pentru că ne iubeşte. „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11:6).

Dar credința nu e în niciun fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credință este sigur față de încumetare. Căci încumetarea este credința contrafăcută de Satana. Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu şi aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază şi ea pe făgăduințe, dar le foloseşte la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credința i-ar fi făcut pe primii noştri părinți să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credință, care cere favoarea Cerului, dar nu împlineşte condițiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credință se întemeiază pe făgăduințele şi pe rânduielile Sfintei Scripturi.

Deseori, când nu reuşeşte să provoace îndoiala, Satana reuşeşte să ne aducă la încumetare. Dacă ne poate face să ne aşezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, ştie că biruința e a lui. Dumnezeu îi va apăra pe toți aceia care merg pe cărarea ascultării, dar, dacă te depărtezi de ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranță. Mântuitorul ne-a dat porunca aceasta: „Vegheați şi rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită" (Marcu 14:38). Meditația şi rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei şi, în felul acesta, vom fi scăpați de multe înfrângeri.

Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacați de ispită. Adesea, când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul L-a condus pe Iisus în pustie, ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare, Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Iisus nu S-a încrezut cu îngâmfare în făgăduințele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul ca să ieşiți din ea, ca s-o puteți răbda." El zice: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri şi împlineşte-ți juruințele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi" (1 Corinteni 10:13; Psalmii 50:14,15).

Iisus a biruit şi cea de-a doua ispită. Acum, Satana s-a arătat în adevăratul său caracter. Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate şi cu aripi de liliac. El era un înger puternic, deşi era căzut. El se considera conducătorul revoltei şi dumnezeul acestei lumi.

Aşezându-L pe Iisus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărățiile lumii, cu toată slava lor, să treacă în vedere panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui strălucea peste oraşe mari cu temple, cu palate de marmură, peste întinse câmpii roditoare şi livezi încărcate de fructe. Urmele răutății erau ascunse. Ochii lui Iisus, care în ultima vreme întâlniseră numai tristețe şi pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumusețe şi îmbelşugare. Atunci s-a auzit şi glasul ispititorului: „Ție Îți voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărății; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta."

Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferință. În fața Lui era o viață de tristețe, de greutăți şi de lupte şi o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi. Trebuia să sufere despărțirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos Se putea salva de viitorul acela îngrozitor, recunoscând supremația lui Satana. Dar, dacă făcea lucrul acesta, ar fi însemnat să renunțe la biruință în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri, căutând să se înalțe mai presus de Fiul lui Dumnezeu. Dacă acum câştiga, însemna că revolta va triumfa.

Când I-a spus lui Hristos că împărățiile şi slava lumii îi sunt date lui şi el le dă oricui voieşte, Satana a spus adevărul numai în parte şi l-a spus numai pentru a servi cauza lui printr-o nouă înşelăciune. Împărăția lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, dar Adam nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era al lui Dumnezeu şi El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de supus al lui Hristos. Adam şi-a trădat stăpânirea, care a trecut în mâinile lui Satana, Hristos a rămas încă împărat de drept. De aceea şi spunea Domnul către Nebucadnețar: „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăția oamenilor şi o dă cui Îi place" (Daniel 4:17). Satana poate exercita stăpânirea smulsă prin înşelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.

Când I-a oferit lui Hristos împărăția şi slava lumii, ispititorul a propus de fapt ca Hristos să predea adevăratul Lui drept de a împărăți asupra lumii şi să aibă stăpânirea ca un supus al lui Satana. O asemenea împărăție doreau să aibă şi iudeii. Ei doreau împărăția acestei lumi. Dacă Hristos ar fi voit să le dea o asemenea împărăție, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asupra ei zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos i-a spus atunci ispititorului: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»."

Acela care se revoltase în cer Îi oferea lui Hristos împărățiile acestei lumi, ca să cumpere omagiul Lui față de principiile răutății; dar El nu putea fi cumpărat. El venise să întemeieze o împărăție a neprihănirii şi nu avea de gând să-Şi părăsească planurile. Cu aceeaşi ispită, Satana se apropie de oameni, față de care are mai mare succes decât față de Hristos. El le oferă oamenilor împărăția acestei lumi, cu condiția să-i recunoască supremația lui. El le cere să jertfească cinstea, să desconsidere conştiința şi să se lase stăpâniți de egoism. Hristos îi invită să caute Împărăția lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui; dar Satana îi urmăreşte şi le spune: „Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viața veşnică, dacă vrei să ai succes în lumea aceasta, trebuie să-mi serveşti mie. Eu țin în mâna mea binele tău. Pot să-ți dau bogății, plăceri, onoruri şi fericire. Ascultă sfatul meu. Nu te lăsa dus de idei ciudate, de cinste sau sacrificiu de sine. Calea ți-o pregătesc eu." Astfel sunt rătăciți foarte mulți oameni. Ei sunt de acord să trăiască pentru slujirea eului şi Satana este mulțumit. În timp ce-i adoarme cu nădejdea de a pune stăpânire pe lume, el câştigă stăpânirea asupra vieții lor. Dar el oferă ceva ce nu le poate da şi, în curând, va fi luat şi de la el. În schimb, îi momeşte cu dreptul lor la moştenirea fiilor lui Dumnezeu.

Satana pusese la îndoială faptul că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Dar, când a fost respins, i s-a dat dovada că el nu putea contesta aceasta. Dumnezeirea a străbătut prin corpul omenesc suferind. Satana n-a avut putere să se împotrivească poruncii. Scrâşnind de umilință şi ură, a fost silit să se retragă din fața Răscumpărătorului omenirii. Biruința lui Hristos era desăvârşită, la fel cum a fost înfrângerea lui Adam.

Tot aşa şi noi putem să ne împotrivim ispitei şi să-l obligăm pe Satana să plece de la noi. Iisus a câştigat biruința prin supunere şi credință în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune: „Supuneți-vă, dar, lui Dumnezeu, împotriviți-vă Diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi" (Iacov 4:7,8). Noi nu ne putem salva singuri din puterea ispititorului. El a biruit omenirea şi, atunci când încercăm să-i stăm împotrivă prin puterile noastre, ajungem cu siguranță o pradă a vicleniei lui. „Numele Domnului este un turn; cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost" (Proverbele 18:10). Satana tremură şi fuge din fața celei mai slabe ființe care găseşte adăpost în Numele acesta puternic.

După ce vrăjmaşul s-a îndepărtat, Iisus a căzut la pământ sfârşit de puteri, cu fața palidă, ca mort. Îngerii cerului vegheaseră asupra luptei, privind la iubitul lor Conducător care trecea prin suferințe aşa de mari pentru a ne deschide o cale de scăpare. El a suferit încercarea aceasta, mai mare decât vom fi chemați să suportăm noi vreodată. Îngerii Îi slujeau acum Fiului lui Dumnezeu, care zăcea ca mort la pământ. A fost întărit cu hrană, mângâiat prin cuvinte pline de iubire din partea Tatălui Său şi prin asigurarea că tot cerul a triumfat prin biruința Lui. Recăpătându-Şi puterile, inima Lui mare se îndreaptă plină de iubire către om şi El porneşte mai departe, să termine lucrarea pe care o începuse, cu gândul să nu Se odihnească până când vrăjmaşul nu va fi înfrânt şi neamul omenesc nu va fi răscumpărat.

Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în fața tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuințelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziați, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curțile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să fie pierdut pentru veşnicie. Atunci ne vom depune coroanele la picioarele Sale şi vom cânta: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda" (Apocalipsa 5:12).