În intervalele dintre călătoriile Sale în diferite locuri, Iisus a locuit în cetatea Capernaum, care a ajuns astfel să fie numită „cetatea Sa". Era aşezată pe țărmul Mării Galileei, aproape de hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.
Depresiunea adâncă a lacului îi asigura acestei câmpii, care începea de la țărmurile lui, un climat minunat, ca acela din sud. Pe vremea lui Hristos, creşteau aici palmieri şi măslini, erau multe livezi şi vii, lanuri roditoare şi flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de pâraiele care țâşneau din stânci. Țărmurile lacului şi dealurile care îl înconjurau la o mică depărtare erau presărate cu târguri şi sate. Fața lacului era străbătută de multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitația unei vieți active şi aglomerate.
Însăşi cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe drumul cel mare, care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt şi Marea Mediterană, era ca o răscruce de drumuri. Oamenii din multe țări treceau prin oraş sau se opreau acolo să se odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Iisus putea să întâlnească aici toate națiunile şi toate clasele sociale, pe cel bogat şi însemnat, ca şi pe cel sărac şi umil, iar învățăturile Lui puteau să fie duse în alte țări şi în multe case. În felul acesta, avea să fie stârnită dorința oamenilor de a cerceta profețiile şi atenția lor avea să fie îndreptată către Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie prezentată lumii.
Fără să țină seama de acțiunea Sinedriului împotriva lui Iisus, aceşti oameni aşteptau cu nerăbdare creşterea lucrării Lui. Tot cerul era pus în mişcare. Îngerii pregăteau calea pentru lucrarea Lui, influențând inimile oamenilor şi atrăgându-le la Mântuitorul.
În Capernaum, fiul slujbaşului împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar slujbaşul împărătesc împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, îşi mărturiseau credința. Când s-a aflat că Învățătorul Însuşi Se găsea între ei, toată cetatea s-a pus în mişcare. Mulțimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr atât de mare la sinagogă, încât mulți dintre ei au fost nevoiți să se întoarcă, pentru că n-au putut intra.
Toți cei care Îl auzeau pe Mântuitorul „erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere". „El îi învăța ca Unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor" (Luca 4:32; Matei 7:29). Învățătura cărturarilor şi a bătrânilor era rece şi formalistă, ca o lecție învățată pe dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viață. Ideile şi tradițiile lor erau puse în locul învățăturilor Lui. În slujba obişnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că explică legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mişcate de o inspirație de la Dumnezeu.
Iisus nu avea nimic de a face cu diferitele învățături care aduceau despărțire între iudei. Lucrarea Lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra învățăturilor patriarhilor şi profeților, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire. Niciodată mai înainte nu simțiseră ascultătorii Lui o aşa profunzime a înțelesului Cuvântului lui Dumnezeu.
Iisus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul care era obişnuit cu greutățile lor. El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct şi cel mai simplu. Limba folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învățătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate. Caracteristica aceasta punea învățătura Lui în contrast cu a tuturor celorlalți. Rabinii vorbeau cu îndoială şi ezitare, ca şi cum Scripturile puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru şi altă dată exact invers. Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o şi mai mare nesiguranță. Dar Iisus prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu putere, astfel încât cuvintele Lui să nu fie puse la îndoială.
Însă El vorbea mai degrabă cu ardoare, decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine definit. El aducea la lumină realitățile lumii veşnice. În orice subiect, Îl descoperea pe Dumnezeu. Iisus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ține pe oameni absorbiți de lucrurile pământeşti. El aşeza lucrurile acestei vieți în adevărata lor relație, ca fiind subordonate celor de interes veşnic, dar nu trecea cu vederea importanța lor. El învăța că cerul şi pământul sunt în strânsă legătură şi că o cunoaştere a adevărului dumnezeiesc îl pregăteşte pe om să îndeplinească mai bine datoriile vieții de toate zilele. El vorbea ca unul care cunoaşte bine cerul, conştient de legătura Sa cu Dumnezeu, şi în acelaşi timp recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omeneşti.
Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Ştia „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare" (Isaia 50:4), căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să le poată transmite oamenilor, în chipul cel mai atrăgător, comorile adevărului. El avea tact, ca să întâmpine mintea plină de prejudecăți şi îi surprindea pe oameni cu ilustrații prin care le câştiga atenția. Prin imaginație, ajungea la inimă. Ilustrațiile Lui erau luate din lucrurile vieții zilnice şi, cu toate că erau simple, aveau în ele un înțeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânța, păstorul şi oile – cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale naturii, ascultătorii Lui îşi reaminteau de cuvintele Sale. Ilustrațiile lui Hristos repetau neîncetat învățăturile pe care le dăduse.
Hristos nu-i linguşea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească fanteziile şi închipuirile lor şi nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri, dar cugetătorii profunzi şi fără prejudecăți primeau învățătura Lui şi vedeau că aceasta le punea la probă înțelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în vorbirea cea mai simplă. Oamenii cu educația cea mai înaltă erau încântați de cuvintele Lui, iar cei needucați aveau totdeauna de câştigat. El avea o solie pentru cei neînvățați şi îi făcea chiar şi pe păgâni să înțeleagă că are o solie pentru ei.
Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor obosite şi tulburate. Chiar şi în mijlocul agitației vrăjmaşilor mânioşi, El era înconjurat de o atmosferă plină de pace. Frumusețea înfățişării Lui, farmecul caracterului Lui şi, mai presus de toate, iubirea exprimată în privire şi în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe toți aceia care nu erau împietriți în necredință. Fără spiritul acela plăcut şi plin de iubire, care răsărea din orice privire şi din orice cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simțeau că Se interesa de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios şi credincios, şi doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăța. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezența Lui, ca să primească fără încetare mângâierea iubirii Sale.
Iisus observa cu multă seriozitate schimbarea feței ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes şi plăcere Îi dădeau mare satisfacție. Când săgețile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând porțile egoismului, dând naştere la pocăință şi în cele din urmă la recunoştință, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra mulțimii ascultătorilor şi recunoştea printre ei fețe pe care le mai văzuse, chipul Lui se lumina de bucurie. El vedea cu speranță în ei supuşi ai Împărăției Sale. Când adevărul vorbit limpede lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feței, privirea rece şi împotrivitoare, ceea ce dovedea că lumina nu era primită. Când îi vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâşiată până în adâncul ei.
Odată, Iisus vorbea în sinagogă despre Împărăția pe care venise s-o întemeieze şi despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legați de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu."
Toți s-au tulburat şi s-au alarmat. Atenția oamenilor a fost atrasă de la Hristos şi cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit şi Satana, îndreptându-şi victima spre sinagogă. „Dar Iisus a certat demonul, zicând: «Taci şi ieşi afară din omul acesta.» Şi duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău."
Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezența Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana, dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Iisus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură şi el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înțelegea întrucâtva că era în fața Unuia care putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voința altuia l-a ținut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana şi dorința sa după eliberare era grozavă.
Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou față în față cu vrăjmaşul Său. Demonul îşi folosea toată puterea ca să-şi stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruință lui Iisus. Părea că omul torturat îşi va pierde viața în lupta cu vrăjmaşul care-i ruinase existența. Mântuitorul a vorbit cu autoritate şi l-a eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în fața oamenilor uimiți, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până şi demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligență şi lăsau să curgă lacrimi de recunoştință. Oamenii erau muți de uimire. Îndată ce şi-au revenit, au zis unul către altul: „Ce este aceasta? O învățătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!" (Marcu 1:27)
Cauza tainică a suferinței, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru prietenii lui şi o povară pentru sine însuşi, se afla chiar în viața lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului şi voise să facă din viață un carnaval. El nici nu visase că va ajunge o teroare pentru lume şi o ruşine pentru familia sa. Socotise că putea să-şi petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar, odată ajuns pe povârniş, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea şi viața uşuratică au stricat nobilele însuşiri ale ființei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el cu totul.
Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăția şi plăcerile pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se aşezase pe terenul vrăjmaşului, şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu multe dintre darurile lui fermecătoare, dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretențiile lui nemiloase. Aşa se va întâmpla cu toți aceia care se supun celui rău – plăcerea şi fascinația începutului vieții lor sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.
Acelaşi duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum, îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar față de ei acesta îşi lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simțeau nevoia de Hristos şi, din cauza aceasta, erau ținuți cu putere de Satana.
Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost timpul celei mai intense activități pentru puterile împărăției întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana căutase, împreună cu îngerii lui răi, să stăpânească trupul şi mintea oamenilor, pentru a-i aduce la păcat şi la suferință apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Iisus le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana şi îi elibera pe cei prinşi. Viața nouă, iubirea şi puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor şi prințul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăția lui să-şi păstreze stăpânirea. Satana şi-a adunat toate forțele şi, la fiecare pas, lucra împotriva lui Hristos.
Aşa va fi lupta cea mare de la sfârşit, între neprihănire şi păcat. În timp ce viața, lumina şi puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viață nouă izvorăşte şi de jos, dând putere agenților lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusința câştigată în decursul veacurilor de luptă, prințul răului lucrează sub o înfățişare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulțimile „se alipesc de duhuri înşelătoare şi de învățăturile dracilor" (1 Timotei 4:1).
În zilele lui Hristos, conducătorii şi învățătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să țină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai-marii lui Israel pretindeau că sunt interpreții Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-şi susține tradițiile şi pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu nu le dăduse niciodată. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse uşor de înțeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanță, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredința se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac.
Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în fața lor şi susținând că onorează învățăturile ei, mulți conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credința în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declarațiile lui lămurite. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza aceasta, necredința se dezlănțuie şi nelegiuirea înfloreşte.
Odată ce a subminat credința în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru lumină şi putere. În felul acesta, el îşi pregăteşte locul. Aceia care se îndepărtează de învățăturile lămurite ale Scripturii şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică şi speculativă a Scripturii a deschis calea pentru ca spiritismul şi teozofia – forme modernizate ale păgânismului din vechime – să câştige teren chiar şi în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Iisus Hristos.
Alături de aceia care predică Evanghelia, lucrează ființe care nu sunt decât unelte ale duhurilor înşelătoare. Foarte mulți oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecați din ce în ce mai mult, până când ajung să fie stăpâniți de o voință mai tare decât a lor. Ei nu pot să scape de puterea ei misterioasă.
Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate şi nu mai rămâne nicio oprelişte împotriva păcatului. Odată ce a lepădat restricțiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Duhului Său, nimeni nu ştie până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un captiv tot aşa de neajutorat ca demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea, starea lui nu este lipsită de nădejde.
Mijlocul prin care îl putem birui pe cel rău este acelaşi prin care a biruit Hristos – puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpâneşte mintea fără consimțământul nostru, dar, dacă dorim să cunoaştem şi să facem voia Lui, ni se dă şi nouă făgăduința: „Veți cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi." „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască… învățătura" (Ioan 8:32; 7:17). Prin credință în aceste făgăduințe, oricare om poate fi eliberat de cursele rătăcirii şi de domnia păcatului.
Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea oferită de Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitați de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine" (Isaia 27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câştiga biruința. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare? «Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată şi cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi»" (Isaia 49:24,25).
În timp ce oamenii adunați în sinagogă erau încă înmărmuriți de groază, Iisus S-a retras acasă la Petru, ca să Se odihnească puțin. Dar şi aici se coborâse o umbră. Mama soției lui Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari". Iisus a mustrat boala şi suferinda s-a sculat şi a început să slujească pe Domnul şi pe ucenicii Lui.
Veştile despre lucrările săvârşite de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecați; dar, îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mişcare. Din case, din ateliere, din piețe, locuitorii oraşului s-au îngrămădit spre umila locuință în care Se adăpostea Iisus. Bolnavii erau aduşi pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind ajutați de prieteni, veneau tremurând şi şovăind în fața Mântuitorului.
Oră după oră oamenii veneau şi plecau, căci nimeni nu ştia dacă Vindecătorul va mai fi şi mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era plin de glas de biruință şi de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care le-o adusese. Când vedea suferințele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă şi tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea şi fericirea.
Iisus nu Şi-a încetat lucrul până n-a fost vindecat şi cel din urmă suferind. Era noapte târziu când mulțimea s-a retras şi liniştea s-a aşezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă şi plină de agitație trecuse şi Iisus căuta odihnă. Dar, pe când oraşul era încă învăluit de somn, „pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo".
Aşa a petrecut Iisus zilele vieții Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă şi să se odihnească, dar El refuza cu delicatețe stăruințele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învățându-i pe cei neştiutori, vindecându-i pe bolnavi, dând vedere celor orbi, hrănind mulțimea, iar la apusul soarelui sau în zorii zilei, ieşea în sanctuarul munților pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune şi meditație, revenind la lucrul Său printre oameni când se lumina de ziuă.
În zorii zilei, Petru şi tovarăşii săi au venit la Iisus, spunându-I că oamenii din Capernaum au şi început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiți din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici. Autoritățile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până şi oamenii din oraşul Lui încercaseră să-I ia viața, dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm şi speranța ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi susținătorii noii împărății. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu şi în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis."
În agitația care se produsese la Capernaum, exista primejdia ca scopul misiunii Lui să fie pierdut din vedere. Iisus nu Se mulțumea să atragă atenția asupra Sa doar ca făcător de minuni sau ca vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăție pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământeşti şi să-i conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumeşti s-ar fi aşezat în calea lucrării Sale.
Admirația mulțimii uşuratice Îl supăra totdeauna. El nu urmărea deloc în viață să Se înalțe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăției sau talentului era străin de Fiul omului. Iisus n-a folosit niciunul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câştiga supunerea şi pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naşterea Sa, se făcuse această prorocie: „El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe ulițe; trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ" (Isaia 42:2-4).
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum şi prin milosteniile şi rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei îşi dovedeau râvna pentru religie, făcând din ea subiect de discuție. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase şi îndelungate şi nu era ceva neobişnuit să se audă pe străzi glasul înverşunat al cărturarilor certându-se pentru credință.
Viața lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viața Lui nu s-a văzut niciodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor şi acesteia să i se dea cinstire.
Soarele Îndreptățirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleşi simțurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se iveşte ca zorile dimineții" (Osea 6:3). În linişte şi pace, lumina zilei răsare asupra pământului, împrăştiind umbra întunericului şi deşteptând lumea la viață. Aşa a răsărit Soarele Îndreptățirii „cu tămăduirea sub aripile Sale" (Maleahi 4:2).