Iisus a părăsit ținutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileei, trecând prin ținutul Decapole" (Marcu 7:31).
În ținutul Decapole, fuseseră vindecați cei doi demonizați din Gherghesa. În locul acesta, alarmați de pierderea porcilor, oamenii stăruiseră pe lângă Iisus să plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele solilor lăsați de El în urmă şi se născuse în ei dorința de a-L vedea. Când a venit din nou în ținutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui şi I-au adus un om surd, care vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om aşa cum avea obiceiul, numai prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulțime, a pus degetele în urechile lui şi i-a atins limba; privind spre cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului şi la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul „Deschide-te!", omul a putut din nou să vorbească şi, neținând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui.
Iisus a urcat pe un munte şi acolo mulțimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi şi pe schilozi şi aşezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toți şi oamenii, aşa păgâni cum erau, preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos şi să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia să le dea drumul flămânzi şi le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii şi-au manifestat din nou necredința. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos, puținul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulțimea, dar acum ei n-au adus tot ce aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulți pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceştia erau neamuri şi păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină de putere în inima ucenicilor şi ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?" Dar, ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau – şapte pâini şi doi peşti. Mulțimea a fost hrănită şi s-au adunat şapte coşuri mari de firimituri. Patru mii de bărbați, afară de femei şi copii, au fost întăriți prin hrană şi Iisus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă şi recunoscătoare.
Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ținutul Tirului şi al Sidonului, inima Lui fusese reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galileea, unde puterea Lui se manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârşiseră cele mai multe fapte de îndurare ale Lui şi unde dăduse învățăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredință disprețuitoare.
O delegație de farisei se unise cu reprezentanții saducheilor bogați şi semeți, partid al preoților, al necredincioşilor şi al aristocrației neamului. Cele două partide fuseseră într-o vrăjmăşie grozavă. Saducheii căutau să câştige prin linguşiri favoarea puterii cârmuitoare, pentru a-şi menține poziția şi autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului împotriva romanilor, aşteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul cuceritorilor. Dar fariseii şi saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se aseamănă se adună şi răul, oriunde ar exista, se uneşte cu răul pentru nimicirea binelui.
De astă dată, fariseii şi saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din cer. Când israeliții, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniții la Bet-Horon, soarele s-a oprit la porunca celui care îi conducea până a fost câştigată biruința şi multe minuni asemănătoare se săvârşiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de astfel de semne aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală.
„Fățarnicilor", le-a zis Iisus, „fața cerului ştiți s-o deosebiți" – studiind cerul, ei puteau să prevadă vremea – „şi semnele vremurilor nu le puteți deosebi?" Chiar cuvintele lui Hristos, rostite în puterea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl dăduse pentru mântuirea lor. Şi semne direct din cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul şi glasul care au venit din cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui.
„Iisus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: «Pentru ce cere neamul acesta un semn?»" „Nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona." După cum Iona a stat trei zile şi trei nopți în pântecele peştelui, şi Hristos trebuia să stea acelaşi timp „în inima pământului". Şi după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot aşa şi predica lui Hristos trebuia să fie un semn pentru generația Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi şi nobili s-au umilit, cei mari şi cei mici au strigat împreună către Dumnezeul cerului şi lor le-a fost dat harul Său. „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecății", a spus Iisus, „şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona" (Matei 12:40,41).
Fiecare minune săvârşită de Iisus era un semn al divinității Sale. El săvârşea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia, dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai-marii iudeilor priveau cu o crudă indiferență la suferințele oamenilor. În multe cazuri, egoismul şi nedreptățile lor cauzaseră suferința pe care o alina Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei.
Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul că viața Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările şi rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viață este cea mai mare minune.
Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulți care, asemenea iudeilor, strigă: „Arată-ne un semn! Fă o minune!" Hristos n-a săvârşit nicio minune la cererea fariseilor. El n-a făcut în pustie nicio minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinței sau ale mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeieşti. Nu e o minune faptul că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmăşia împotriva lui Satana nu izvorăşte din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de o voință încăpățânată şi rătăcită, este eliberat şi se supune din toată inima atracției puterii lui Dumnezeu, se săvârşeşte o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire, ajunge să înțeleagă adevărul moral. De fiecare dată când o persoană se converteşte şi învață să-L iubească pe Dumnezeu şi să țină poruncile Lui, se împlineşte făgăduința lui Dumnezeu: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou" (Ezechiel 36:26). Schimbarea în inima omului şi transformarea caracterului constituie o minune care descoperă un Mântuitor pururea viu, care lucrează pentru a mântui. O viață statornică în Hristos este o mare minune. În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se dea pe față acum şi totdeauna este prezența Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaştere pentru aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în fața lumii despre misiunea dumnezeiască a Fiului Său.
Cei care doreau un semn de la Iisus îşi împietriseră atât de mult inimile în necredință, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profețiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat şi săracul Lazăr, Iisus le-a spus fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede, nici chiar dacă ar învia cineva din morți" (Luca 16:31). Nu mai putea fi dat niciun semn în cer sau pe pământ care să-i ajute.
Iisus „a suspinat adânc în duhul Său" şi, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde fuseseră hrăniți cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis: „Luați seama şi păziți-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor." Iudeii obişnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paştelui, căci fuseseră învățați să-l socotească un simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înțeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la Magdala, uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credință şi de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înțeleagă greşit cuvintele lui Iisus. Acum, Iisus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini şi câțiva peşti, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească, pieritoare. Exista primejdia ca raționamentele iscusite ale fariseilor şi saducheilor să-i influențeze şi pe ucenicii Săi prin necredință, făcându-i să se gândească în mod uşuratic la lucrările lui Hristos.
Ucenicii erau înclinați să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un semn din cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta şi că un semn i-ar fi redus pe vrăjmaşii Lui la tăcere. Ei nu observaseră fățărnicia acestor batjocoritori.
După luni de zile, „când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alții", Iisus a repetat aceeaşi învățătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: «Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia»" (Luca 12:1).
Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie fățărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în caracter şi în viață. Un exemplu izbitor de fățărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenția unei dărnicii față de templu, care era numită Corban. Cărturarii şi fariseii strecurau învățături amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendință a învățăturilor lor şi foloseau orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, odată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând şi transformând caracterul. Tocmai învățătura aceasta înşelătoare făcea ca oamenii să primească aşa de greu cuvintele lui Hristos.
Aceleaşi influențe lucrează şi astăzi prin aceia care caută să explice Legea lui Dumnezeu în aşa fel, încât să se conformeze cu practicile lor. Oamenii aceştia nu atacă legea pe față, ci prezintă teorii speculative, care îi subminează principiile. Ei o explică în aşa fel, încât să-i distrugă puterea.
Fățărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. Ținta vieții lor era proslăvirea proprie. Lucrul acesta i-a făcut să pervertească şi să aplice greşit Scripturile şi i-a orbit față de misiunea lui Hristos. Până şi ucenicii Domnului Hristos erau în primejdia de a cultiva acest rău subtil. Aceia care se numărau printre urmaşii lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni ucenicii Lui, erau influențați într-o mare măsură de raționamentele fariseilor. Adesea, ei se zbăteau între credință şi necredință şi nu pătrundeau comorile de înțelepciune ascunse în Hristos. Nici măcar ucenicii, deşi pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie să fie mai mare. Spiritul acesta s-a aşezat între ei şi Hristos, făcându-i să aibă aşa de puțină simpatie față de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine şi să înțeleagă aşa de greu taina mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-şi desăvârşească lucrarea, va produce stricăciune şi decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă e cultivat, produce pervertirea şi ruina sufletului.
Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca şi pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos şi părtăşia noastră unul cu altul sunt întinate de dorința tainică de a înălța eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare, dorința după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorința de a găsi o cale mai uşoară decât cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiții omeneşti. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: „Luați seama şi feriți-vă de aluatul fariseilor."
Religia lui Hristos este însăşi sinceritatea. Zelul pentru slava lui Dumnezeu este motivul sădit de Duhul Sfânt şi numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui Dumnezeu poate să izgonească egoismul şi fățărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea aceasta. Când credința pe care o primim distruge egoismul şi fățărnicia, dacă ne conduce să căutăm slava lui Dumnezeu, şi nu slava proprie, putem şti că este o religie adevărată. „Tată, proslăveşte Numele Tău" (Ioan 12:28) a fost nota dominantă a vieții lui Hristos şi, dacă Îl urmăm, aceasta va fi şi nota dominantă a vieții noastre. El ne porunceşte „să umblăm cum a umblat El" şi „prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui" (1 Ioan 2:6,3).