Fusese o zi plină de evenimente în viața lui Iisus. Lângă lacul Galileei, El rostise primele Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustrații uşor de înțeles, natura Împărăției Sale şi felul în care ea avea să fie întemeiată. El a asemănat lucrarea Sa cu aceea a semănătorului, dezvoltarea Împărăției Sale cu creşterea seminței de muştar şi cu efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărțire finală a celor neprihăniți de cei nelegiuiți fusese ilustrată prin parabola cu grâul şi neghina şi prin pilda cu năvodul. Valoarea nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare preț, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învățase pe ucenici cum să lucreze ca reprezentanți ai Săi.
Toată ziua învățase şi vindecase, iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui. Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-Şi timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase şi răstălmăcirea cuvintelor Lui, cu care fariseii Îl urmăreau continuu, făceau ca lucrarea Lui să fie cu atât mai grea şi mai obositoare; acum sfârşitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a hotărât să caute adăpost într-un loc retras, dincolo de lac.
Țărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate ici şi colo, pe lângă lac, dar era o regiune pustie în comparație cu țărmul apusean. Avea populație mai mult păgână decât iudaică şi avea legături puține cu Galileea. În felul acesta, Îi oferea lui Iisus adăpostul retras pe care-l căuta şi de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L însoțească acolo.
După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar „aşa cum era", şi au plecat cu grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau şi alte corăbii de pescari la țărm şi acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Iisus, doritori să-L vadă şi să-L asculte.
În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulțimii şi frânt de oboseală şi foame, Mântuitorul S-a întins pe fundul bărcii şi a adormit repede. Seara fusese calmă şi plăcută şi liniştea domnea peste lac, dar, deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile muntelui, de-a lungul țărmului de răsărit, şi o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac.
Soarele coborâse la apus şi întunecimea nopții se lăsase peste apa biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor şi amenințau să o înghită. Pescarii aceştia oțeliți îşi petrecuseră viața pe lac şi îşi conduseseră barca în siguranță prin multe furtuni; însă de astă dată, tăria şi priceperea lor n-au ajutat la nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi, când vedeau că barca li se umplea cu apă, nădejdea i-a părăsit.
Absorbiți de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Iisus era cu ei în barcă. Acum, văzând că truda le este zadarnică şi că îi aşteaptă moartea, şi-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura lor speranță era Iisus. În slăbiciunea şi disperarea lor, au strigat: „Învățătorule! Învățătorule!" Dar întunericul cel des Îl ascundea din fața lor. Glasurile lor au fost înghițite de vuietul furtunii şi n-a venit niciun răspuns. Îndoiala şi temerea i-au cuprins. Oare să-i fi uitat Iisus? El, care biruise boala, demonii şi chiar moartea, nu era în stare să-i ajute pe ucenicii Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire?
Au strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns, decât urletul apei înfuriate. Barca aproape se scufunda. O clipă, şi părea că vor fi înghițiți de valurile înfuriate.
Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul şi ei Îl văd pe Iisus dormind netulburat de zgomot. Cu uimire şi disperare, ei strigă: „Învățătorule, nu-Ți pasă că noi pierim?" Cum se poate ca El să Se odihnească aşa de liniştit când ei sunt în primejdie şi se luptă cu moartea?
Strigătul lor Îl trezeşte pe Iisus. La lumina fulgerului, ei văd pe fața Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine şi iubire duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne, că pierim!"
Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii îşi apucă vâslele pentru a face o ultimă sforțare, Iisus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sparg peste ei, iar fulgerul Îi luminează fața. Îşi ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, şi îi spune mării înfuriate: „Taci, fii liniştită!"
Furtuna încetează. Valurile se liniştesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia pluteşte lin pe apa liniştită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Iisus îi întreabă cu tristețe: „Pentru ce sunteți aşa de fricoşi? Tot n-aveți credință?" (Marcu 4:40).
O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-şi exprime groaza care-i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoțească pe Iisus fuseseră în aceeaşi primejdie. Teroarea şi disperarea stăpâniseră şi peste oamenii din ele, dar porunca lui Iisus a adus liniştea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc şi toți cei care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii şopteau între ei: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi vânturile, şi marea?"
Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Iisus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un „Domn al cerului şi al pământului" stătea El aşa liniştit. El renunțase la puterea aceea, pentru că zice: „De la Mine Însumi nu pot face nimic" (Ioan 5:30). El Se încredea în puterea Tatălui. Iisus Se sprijinea pe credință – credință în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu – şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu.
După cum Iisus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniştiți. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Iisus şi, numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Iisus a putut să le dea ajutor.
De câte ori nu avem şi noi aceeaşi experiență ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc şi când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Cineva care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice nădejde şi suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Iisus şi, dacă-L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deşi, plin de întristare, El mustră necredința şi încrederea noastră în noi înşine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă-L avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credința vie în Răscumpărătorul va linişti marea vieții şi El ne va scăpa din primejdie, cum ştie că este mai bine.
Mai e încă o învățătură spirituală în această minune a liniştirii furtunii. Experiența fiecărui om mărturiseşte în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti… Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu" (Isaia 57:20,21). Păcatul ne-a distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stăpânite de nicio putere omenească. În privința aceasta, suntem la fel de fără putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniştească furtuna care urla. Dar Acela care a liniştit valurile Mării Galileei prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Iisus cu strigătul: „Doamne, mântuieşte-ne!" vor fi eliberați. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, linişteşte frământarea patimilor omeneşti şi, în iubirea Lui, inima găseşte odihnă. „A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit şi Domnul i-a dus în limanul dorit." (Psalmii 107:29:30). „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos." „Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie" (Romani 5:1; Isaia 32:17).
În zorii zilei, Mântuitorul şi însoțitorii Lui au ajuns la țărm şi lumina soarelui răsărind atingea apa şi uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia coborâseră pe țărm şi au avut înaintea ochilor o privelişte mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziş aflat între morminte, s-au aruncat asupra lor, ca şi cum ar fi vrut să-i sfâşie, doi demonizați. De oamenii aceştia erau agățate bucăți din lanțurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare. Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuțite. Ochii lor priveau rătăciți prin părul lung şi murdar şi orice asemănare cu ființele omeneşti părea că fusese ştearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.
Ucenicii şi însoțitorii lor au fugit cuprinşi de groază, dar deodată şi-au dat seama că Iisus nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din fața acestor demoni. Când, scrâşnind din dinți şi făcând spume la gură, aceşti oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat mâna care poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în fața Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociți. Slab de tot, ei şi-au dat seama că aproape de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine, dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui!"
Iisus a întrebat: „Care îți este numele?" Şi răspunsul a fost: „Numele meu este «Legiune», pentru că suntem mulți." Folosindu-i pe aceşti nenorociți ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Iisus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păştea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduința să intre în ei şi Iisus le-a îngăduit. Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebuneşte spre stânci şi, nefiind în stare să se oprească pe țărm, s-au aruncat în apă şi au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizații. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligență. Fața lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniştit şi, cu vocea veselă, oamenii preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut cele petrecute şi au alergat să ducă veştile acestea atât stăpânilor lor, cât şi celorlalți oameni. Cu frică şi uimire, întreaga populație a alergat înaintea lui Iisus. Cei doi demonizați fuseseră groaza ținutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie diavolească. Acum, oamenii aceştia erau îmbrăcați şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Iisus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiți de lucrurile pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieții lor spirituale. Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecățile oamenilor şi a provocat temerile lor. Puteau să vină nenorociri şi mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut de ruină materială şi s-au hotărât să se lipsească de prezența Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Iisus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus şi L-au rugat stăruitor să plece de la ei şi El i-a ascultat luând corabia îndată către țărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în fața lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată, dar se temeau aşa de mult să nu-şi primejduiască interesele pământeşti, încât Acela care îl biruise pe domnul întunericului în fața lor era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la uşile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus aşa cum au făcut cei din Gherghesa, totuşi sunt mulți care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezența Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulți leapădă harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de la ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaților vindecați. Ei doreau să fie în tovărăşia Eliberatorului lor. În prezența Lui se simțeau la adăpost de puterea demonilor, care le chinuiseră viața şi le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce în corabie, s-au ținut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i lase să rămână aproape de El, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus le-a poruncit să meargă acasă şi să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre binecuvântările primite de la Iisus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranță că urmau să aibă multe greutăți în mijlocul concetățenilor păgâni. Şi îndelunga lor despărțire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredințată. Dar, îndată ce Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au povestit în familie şi între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare şi povestind cum au fost eliberați de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o, dacă ar fi rămas în prezența Lui. Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduşi mai aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizați vindecați au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte învățăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu puteau să-i învețe pe oameni ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce văzuseră, ce auziseră şi ce simțiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții… Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă" (1 Ioan 1:1-3). Ca martori ai lui Hristos, trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simțit. Dacă L-am urmat pe Iisus pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduința Lui şi am văzut că este adevărată. Putem mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul şi din lipsa căreia lumea piere.
Deşi oamenii din Gherghesa nu L-au primit, Iisus nu i-a lăsat în întunericul pe care îl aleseseră. Când L-au rugat să plece, încă nu auziseră cuvintele Lui. Nu ştiau ce resping. Din cauza aceasta, El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau refuza să-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să-i îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul şi să împiedice predicarea Evangheliei în ținutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit toată regiunea aceea, aşa cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă, şi a îndreptat atenția tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră instrumentele domnului întunericului au devenit canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când Iisus a revenit în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizații din Gherghesa cuprindea o învățătură pentru ucenici. Ea arăta adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Ființele acelea nenorocite, care locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite de patimi nestăpânite şi de plăceri scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana. Influența lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simțurile, să stăpânească mintea pentru rău şi să ațâțe la violențe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă inteligența şi înjoseşte sufletul. Ori de câte ori leapădă invitația Mântuitorului, oamenii se supun lui Satana. În toate domeniile vieții, în familie, în afaceri şi chiar în biserică, mulți oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violența şi crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morții, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite, Satana îi face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când ajung la decădere morală şi la ruină. Unica siguranță împotriva puterii lui se află în prezența lui Iisus. Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului, iar Hristos, ca Prietenul şi Eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează caracterul şi umple de demnitate ființa sa. Îl va înălța pe om pentru gloria lui Dumnezeu în corp, suflet şi spirit. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuință" (2 Timotei 1:7). El ne-a chemat ca să căpătăm „slava" – caracterul – Domnului nostru Iisus Hristos, ne-a chemat ca să fim „asemenea chipului Fiului Său" (2 Tesaloniceni 2:14; Romani 8:29).
Iar oameni care au fost înjosiți până când au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum transformați, prin puterea lui Hristos, în soli ai neprihănirii şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu la fel ca pe vremuri: „Du-te şi spune tot ce ți-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine."