Apostolii erau membri ai familiei lui Iisus, care L-au însoțit în călătoriile Lui pe jos prin Galileea. Ei au fost părtaşi cu El la munca şi la greutățile care au venit peste ei. Au ascultat cuvântările Lui, au umblat şi au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu şi, din instruirea Lui zilnică, au învățat cum să lucreze pentru înălțarea neamului omenesc. În timp ce Iisus slujea mulțimii de oameni care se adunase în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între cei de față, doritori să împlinească cererile Lui şi să-I uşureze munca. Ei dădeau ajutor la aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul şi contribuiau la mângâierea tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesați, le explicau Scripturile şi lucrau pentru binele lor spiritual pe diferite căi. Îi învățau pe alții tot ce aflaseră de la Iisus şi în fiecare zi câştigau o experiență mai bogată. Dar aveau nevoie şi de experiența de a lucra singuri. Mai aveau nevoie de multă învățătură, îndelungă răbdare şi blândețe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta greşelile, pentru a-i sfătui şi îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanți ai Lui.
Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din cauza învățăturii preoților şi a fariseilor, dar aduseseră greutățile lor la Iisus. El le prezentase adevărurile Scripturii în contrast cu tradiția. În felul acesta, le-a întărit credința în Cuvântul lui Dumnezeu şi, într-o mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini şi de robia tradiției. În pregătirea ucenicilor, exemplul vieții Mântuitorului era mult mai eficient decât toate celelalte învățături doctrinare. Când au fost despărțiți de El, fiecare privire, fiecare inflexiune a vocii şi fiecare cuvânt le-au revenit în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmaşii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui şi, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult.
Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin oraşe şi prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate şi prieten cu prieten. În felul acesta, se puteau ajuta şi încuraja unul pe altul, se puteau sfătui şi ruga împreună, tăria unuia venea în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În acelaşi fel i-a trimis mai târziu pe cei şaptezeci. Ținta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociați în felul acesta. Chiar în zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai mare succes, dacă acest exemplu ar fi urmat mai de aproape.
Solia ucenicilor era aceeaşi ca a lui Ioan Botezătorul şi a lui Hristos Însuşi: „Împărăția cerurilor este aproape." Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia, dar, în Numele Lui, trebuiau să facă aceleaşi lucrări pline de milă pe care le făcuse El. El le-a spus: „Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproşi, scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați."
În timpul lucrării Sale, Hristos a devotat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a venit să nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui şi slava Domnului era înapoia Lui. Oriunde Se ducea, veştile despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei ce avuseseră parte de mila Lui se bucurau de sănătate şi puneau la lucru puterile pe care le recâştigaseră. Mulțimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care le făcuse Domnul. Glasul Lui era cel dintâi sunet pe care-l auziseră unii în viața lor. Numele Lui era primul cuvânt pe care-l rostiseră alții, fața Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să nu-L iubească pe Iisus şi să nu-L laude? În timp ce trecea prin oraşe şi sate, El era ca un curent vital, răspândind viață şi bucurie prin toate locurile pe unde trecea.
Urmaşii lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometați, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi şi întristați. Trebuie să-i ajutăm pe cei disperați, să le aducem nădejde celor deznădăjduiți. Şi cu noi se va împlini aceeaşi făgăduință: „Neprihănirea ta îți va merge înainte şi slava Domnului te va însoți" (Isaia 58:8). Iubirea lui Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea mai mare putere de a schimba pe făcătorul de rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să-l îngrozească pe călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai mult. Adesea, sub mustrare, inima se înăspreşte, dar sub iubirea lui Hristos se îmblânzeşte. Misionarul nu numai că poate să vindece bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la Marele Medic, care curățeşte sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu doreşte ca bolnavii, nenorociții, cei posedați de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii Săi luați dintre oameni, El doreşte să fie un Mângâietor aşa cum lumea nu cunoaşte.
În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la „oile pierdute ale casei lui Israel". Dacă ar fi predicat Evanghelia la neamuri sau la samariteni, ei şi-ar fi pierdut influența față de iudei. Stârnind prejudecățile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înțelegeau cu greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înşişi nu puteau să înțeleagă acest adevăr, nu erau pregătiți să lucreze pentru neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenționa ca ei să devină solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau solia.
În tot câmpul activității lui Hristos, erau persoane care deveneau conştiente de nevoile lor, flămânzind şi însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui şi acestor ființe doritoare. La toți aceştia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanți ai Lui. Credincioşii aveau să-i considere învățători rânduiți de Dumnezeu şi, când Mântuitorul urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povățuitori.
În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai înainte şi câştigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel opoziția şi să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învățătorilor religioşi, nici să folosească ceva în înfățişarea lor pentru a se deosebi de sătenii umili. Nu trebuiau să intre în sinagogi şi să-i invite pe oameni la slujbe publice; stăruința lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată inima ca pe Hristos Însuşi. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare: „Pacea să fie peste această casă" (Luca 10:5). Casa aceasta urma să fie binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă şi prin desfăşurarea Scripturilor în cercul familiei.
Aceşti ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului şi să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor. Solia care trebuia să fie adusă prin ei era solia vieții veşnice, şi destinul oamenilor depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiți din casa sau din cetatea aceea şi să scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai uşor pentru ținutul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea".
Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul. El priveşte la câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experiențele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată urmaşilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul şi planul luptei. El le prezintă pericolele cu care aveau să se confrunte, sacrificiul de sine care urma să li se ceară. El doreşte ca ei să ştie cât vor avea de suferit, ca să nu fie luați pe neaşteptate de către vrăjmaşi. Lupta lor nu trebuia să fie dusă „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cereşti" (Efeseni 6:12). Ei se vor lupta cu forțe supranaturale, dar sunt asigurați de ajutor supranatural. Toate ființele inteligente cereşti se află în oştirea aceasta. Şi în rândurile ei nu sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oştirii Domnului, Se coboară pentru a conduce lupta. Slăbiciunile noastre pot fi multe, păcatele şi greşelile noastre pot fi urâte, dar harul lui Dumnezeu este pentru toți cei ce-l caută cu pocăință. Tăria Atotputerniciei e rânduită să le dea ajutor celor care se încred în Dumnezeu.
„Iată", a zis Iisus, „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii." Hristos Însuşi n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr, dar a vorbit totdeauna cu iubire. El a dat pe față cel mai mare tact şi o atenție deosebită şi plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferință care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a demascat fățărnicia, necredința şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El, care a refuzat să-L primească pe Acela care era Calea, Adevărul şi Viața. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a privit cu o duioşie plină de milă şi cu o întristare atât de mare, că I se sfâşia inima. Fiecare ființă era prețioasă în ochii Lui. Deşi totdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască, El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. În toți, El vedea oameni căzuți, pe care avea misiunea să îi salveze.
Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor fireşti. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocați, eul să se manifeste şi ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniştită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie, duhul lui Satana este acela care se dă pe față în mânie şi acuzații. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanții Săi. El doreşte ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea şi pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruie răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-şi ațintească ochii spre frumusețea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact şi blândețe divină. Spiritul care rămâne blând sub provocare vorbeşte cu mai multă forță în favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic.
Cei care sunt aduşi în conflict cu vrăjmaşii adevărului au de dat piept nu numai cu oameni, ci şi cu Satana şi agenții lui. Ei să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului: „Iată vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor" (Luca 10:3). Ei să se sprijine pe iubirea lui Dumnezeu şi spiritul va fi păstrat calm, chiar atunci când sunt rău tratați. Domnul îi va îmbrăca într-o armură divină. Duhul Său Sfânt va influența mintea şi inima, aşa încât glasul lor nu se va asemăna deloc cu urletul lupilor.
Continuând să le dea îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziți-vă de oameni." Ei nu trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi să le dezvăluie planurile, pentru că lucrul acesta ar da un avantaj agenților lui Satana. Adesea, viclenia oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc templul Domnului trebuie să clădească după modelul arătat pe munte – după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat şi Evanghelia este trădată când servii Săi depind de sfatul oamenilor şi nu se află sub conducerea Duhului Sfânt. Înțelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei care se vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranță.
„Vă vor da în judecata soboarelor… Din pricina Mea, veți fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraților, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor" (Matei 10:17,18). Persecuția va contribui la răspândirea luminii. Servii lui Hristos vor fi duşi înaintea oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a fost prezentat greşit acestor oameni. Ei au ascultat acuzații false cu privire la credința ucenicilor lui Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaşte adevăratul ei caracter este mărturia celor aduşi în fața lor spre a fi judecați pentru credința lor. Fiind cercetați, ei trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi dat slujitorilor Săi pentru a face față nevoilor. „Ce veți avea de spus", zice Iisus, „vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi." Când Spiritul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea şi puterea lui divină. Cei care leapădă adevărul vor fi de față, ca să-i acuze şi să-i apese pe ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăți şi suferințe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii Domnului trebuie să dea pe față blândețea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va putea face deosebire între agenții lui Satana şi reprezentanții lui Hristos. Mântuitorul va fi înălțat în fața mai-marilor şi a poporului.
Ucenicii nu au fost înzestrați cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut nevoie de harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduința Mântuitorului. Când Petru şi Ioan au mărturisit în fața Sinedriului, oamenii „s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Iisus" (Faptele 4:13). Despre Ştefan stă scris că „toți cei care stăteau în Sobor s-au uitat țintă la Ştefan şi fața lui li s-a arătat ca fața unui înger." Oamenii nu erau în stare „să stea împotriva înțelepciunii şi Duhului cu care vorbea el" (Faptele 6:15,10). Şi Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: „La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit… Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin, prin mine, şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului" (2 Timotei 4:16,17).
Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rostească atunci când erau duşi la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi, adunând adevărurile prețioase din Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-şi credința prin rugăciune. Când erau aduşi la judecată, Duhul Sfânt urma să le reamintească exact adevărurile de care aveau nevoie.
O stăruință zilnică, plină de râvnă, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care L-a trimis El, va aduce putere şi pricepere pentru suflet. Cunoştința câştigată prin cercetarea zeloasă a Scripturilor va veni în minte ca un fulger la timpul potrivit. Dar, dacă unii au neglijat să ia seama la cuvintele lui Hristos, dacă nu au pus la probă puterea harului Său în încercare, nu se pot aştepta ca Duhul Sfânt să le amintească de cuvintele Lui. Ei trebuie să-I servească lui Dumnezeu în fiecare zi cu o iubire neîmpărțită şi apoi să se încreadă în El.
Aşa de înverşunată avea să fie vrăjmăşia împotriva Evangheliei, încât şi cele mai duioase legături pământeşti aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie dați la moarte chiar de către membrii familiei lor. „Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu", a adăugat El, „dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit" (Marcu 13:13). Dar El i-a îndemnat să nu se expună singuri la persecuții fără a fi nevoie. El Însuşi adeseori a părăsit un câmp de lucru pentru un altul, pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viața. Când a fost lepădat la Nazaret şi propriii concetățeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum şi acolo oamenii au rămas uimiți de învățătura Lui, „pentru că vorbea cu putere" (Luca 4:32). Tot astfel şi slujitorii Lui nu trebuiau să fie descurajați din cauza persecuției, ci să caute un loc unde să mai poată încă să lucreze pentru salvarea semenilor lor.
Servul nu este mai presus decât stăpânul. Domnul cerului a fost numit Beelzebul şi ucenicii Lui vor fi calomniați în acelaşi fel. Dar, oricare ar fi primejdia, urmaşii lui Hristos trebuie să mărturisească pe față principiile lor. Ei trebuie să disprețuiască tăinuirea. Ei nu pot rămâne inactivi până se asigură că nu e nicio primejdie dacă mărturisesc adevărul. Ei sunt puşi ca santinele, să-i avertizeze pe oameni de primejdia în care se află. Adevărul primit de la Hristos trebuie împărtăşit tuturor, fără plată şi pe față. Iisus a zis: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneți la lumină; şi ce auziți şoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperişul caselor."
Iisus nu Şi-a cumpărat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui era plină de iubire pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun prieten ca să poată tăcea când ei mergeau pe o cale care le ruina viața – viață răscumpărată prin sângele Său. El a lucrat ca omul să fie sincer față de sine însuşi, sincer față de interesele cele mai mari şi veşnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemați la aceeaşi lucrare şi trebuie să se ferească, pentru ca nu cumva, căutând să evite conflictul, să abandoneze adevărul. Ei trebuie să urmărească „lucrurile care duc la pace" (Romani 14:19), dar adevărata pace nu poate fi asigurată prin compromis față de principii. Şi nimeni nu poate fi credincios față de principii, fără să provoace împotrivire. Un creştin spiritual va avea de suferit împotrivire din partea fiilor neascultării. Dar Iisus i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul." Cei credincioşi față de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de puterea oamenilor, nici de vrăjmăşia lui Satana. În Hristos, viața lor veşnică este asigurată. Singura lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel încrederea cu care i-a onorat Dumnezeu.
Satana lucrează pentru a umple de îndoială inima oamenilor. El îi face să privească la Dumnezeu ca la un judecător aspru. Îi ispiteşte la păcat şi apoi îi face să se considere prea răi ca să se mai apropie de Tatăl lor ceresc sau să facă apel la mila Lui. Domnul înțelege toate acestea. Iisus îi asigură pe ucenicii Săi de iubirea dumnezeiască față de ei în nevoie şi slăbiciuni. Nu există suspin, durere sau întristare a voastră care să nu facă să vibreze inima Tatălui.
Biblia ni-L arată pe Dumnezeu stând în locul Lui înalt şi sfânt, nu într-o stare de inactivitate, nu în tăcere şi singurătate, ci înconjurat de o mare mulțime de inteligențe sfinte – de zece mii de ori zece mii şi mii – toate aşteptând să facă voia Lui. Pe căi pe care noi nu le putem pricepe, El este în legătură vie cu fiecare parte a stăpânirii Sale. Dar tocmai în această parte a lumii, în oamenii pentru care L-a dat pe unicul Său Fiu spre a-i mântui, este concentrat interesul Lui şi al întregului cer. Dumnezeu Se apleacă de pe tronul Său pentru a asculta strigătele celor apăsați. La fiecare rugăciune sinceră, El răspunde: „Iată-Mă!" El îi înalță pe cei întristați şi obosiți. În toate durerile noastre, El simte durerea împreună cu noi. În fiecare ispită şi în fiecare încercare, îngerul feței Sale este aproape, ca să aducă eliberare.
Nici chiar o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl să nu ştie. Ura împotriva lui Dumnezeu îl face pe Satana să-i urască pe toți aceia de care Se îngrijeşte Mântuitorul. El caută să strice lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi are plăcere să distrugă până şi viețuitoarele necuvântătoare. Numai prin grija protectoare a lui Dumnezeu sunt apărate păsările, pentru a ne înveseli cu cântecele lor de bucurie. Dar El nu uită nici vrăbiile măcar. „Nu vă temeți deci; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii."
Iisus spune mai departe: Dacă voi Mă veți mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu voi da mărturie pentru voi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinți. Voi trebuie să fiți martorii Mei pe pământ, canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea lumii. În acelaşi fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu vede caracterul vostru plin de greşeli, ci vă vede îmbrăcați în desăvârşirea Mea. Eu sunt Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările cerului. Şi toți cei care mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia care erau pierduți, vor fi mărturisiți ca părtaşi la slava şi fericirea celor răscumpărați.
Cel care vrea să-L mărturisească pe Hristos trebuie să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu poate să dea mai departe ce n-a primit. Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre punctele credinței, ar putea să repete cuvintele lui Hristos; dar, dacă nu au o blândețe şi o iubire asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar spiritului lui Hristos Îl tăgăduieşte, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos şi prin vorbire neînțeleaptă, prin cuvinte neadevărate şi lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască atunci când ocolesc datoriile vieții şi când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea părerilor personale, prin îndreptățirea de sine, prin cultivarea îndoielilor, prin adăugarea de griji de la alții şi prin rămânerea în întuneric. În toate aceste situații, ei declară că Hristos nu este în ei. „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor", zice El, „Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri."
Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu spere că vrăjmăşia lumii față de Evanghelie va fi biruită şi că, după câtva timp, împotrivirea față de ea va înceta. El a spus: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia." Cauza acestei lupte nu este Evanghelia, ci împotrivirea dovedită față de ea. Dintre toate persecuțiile, cel mai greu de suportat este neînțelegerea în familie, înstrăinarea celor mai scumpi prieteni. Dar Iisus declară: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine."
Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare onoare şi o însărcinare sfântă: „Cine vă primeşte pe voi", zice El, „Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine." Nicio faptă de bunătate, făcută pentru ei în Numele Lui, nu va rămâne necunoscută şi nerăsplătită. În aceeaşi duioasă recunoaştere, El îi cuprinde şi pe cel mai slab şi pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre aceşti micuți" – cei care sunt ca nişte copii în credința lor şi în cunoaşterea lui Hristos – „în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata."
Astfel Şi-a încheiat Mântuitorul învățătura. În Numele lui Hristos, cei doisprezece aleşi au mers, la fel ca El, „să vestească săracilor Evanghelia… să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsați şi să vestească anul de îndurare al Domnului" (Luca 4:18,19).