Iosif a ascultat învăţăturile tatălui său şi s-a temut de Domnul. El a respectat învăţăturile drepte ale tatălui său mai mult ca oricare dintre fraţii lui. El a preţuit îndrumările lui şi i-a plăcut să se supună lui Dumnezeu din toată inima. Iosif a fost întristat de comportamentul greşit al unora dintre fraţii lui şi i-a îndemnat cu blândeţe să meargă pe o cale neprihănită şi să renunţe la faptele lor rele. Lucrul acesta nu a făcut decât să-i întărâte împotriva lui. Ura lui faţă de păcat a fost atât de mare încât nu a putut să suporte să-i vadă pe fraţii lui păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El i-a vorbit tatălui său despre lucrul acesta, sperând că autoritatea lui ar putea să-i determine să se schimbe. Pentru că le-a demascat greşelile, fraţii lui s-au înfuriat împotriva lui. Ei au observat dragostea puternică pe care tatăl lor o manifesta faţă de Iosif şi l-au invidiat. Invidia lor i-a condus la ură, iar apoi la ucidere.
Îngerul lui Dumnezeu l-a îndrumat pe Iosif prin câteva vise, pe care, în nevinovăţia lui, le-a relatat fraţilor săi astfel: „’Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; şi iată că snopul meu s-a ridicat şi a stat în picioare; iar snopii voştri l-au înconjurat şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui.’ Fraţii lui i-au zis: ’Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?’ Şi l-au urât şi mai mult din pricina viselor lui şi din pricina cuvintelor lui.” [101]
„Iosif a mai visat un alt vis şi l-a istorisit fraţilor săi. El a zis: ’Am mai visat un vis! Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.’ L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: ’Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?’ Fraţii săi au început să-l pizmuiască; dar tatăl său a ţinut minte lucrurile acestea.”
Iosif în Egipt
Fraţii lui Iosif şi-au propus să-l ucidă, dar, în cele din urmă, s-au mulţumit să-l vândă ca sclav pentru a-l împiedica să ajungă mai mare ca ei. Ei au crezut că îl trimiseseră într-un loc de unde nu va mai putea să-i încurce prin visele lui şi unde nu va mai fi nicio posibilitate ca ele să se împlinească. Totuşi Dumnezeu a condus lucrurile în aşa fel încât însăşi calea pe care au urmat-o ei să aducă la îndeplinire tocmai lucrul pe care plănuiseră să nu aibă loc niciodată, şi anume ca el să ajungă să stăpânească peste ei.
Dumnezeu nu l-a lăsat singur pe Iosif în Egipt. Îngerii au pregătit calea pentru primirea lui. Potifar, dregătorul faraonului, căpetenia străjerilor, l-a cumpărat de la ismaeliţi. Domnul a fost cu Iosif, l-a făcut să prospere şi să fie atât de favorizat de stăpânul lui, încât acesta a încredinţat în grija lui Iosif tot ce avea el. El „a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea şi n-avea altă grijă decât să mănânce şi să bea”.
Când a fost ispitit să se abată de la calea cea dreaptă, să calce Legea lui Dumnezeu şi să se dovedească lipsit de credincioşie faţă de stăpânul lui, Iosif s-a împotrivit cu statornicie şi a dovedit puterea înnobilatoare a temerii de Dumnezeu, prin răspunsul pe care i l-a dat [102] soţiei stăpânului său. După ce i-a vorbit despre marea încredere pe care o avea stăpânul lui în el, încredinţându-i tot ce avea, Iosif a exclamat: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” El nu putea să fie constrâns să se abată de la calea neprihănirii şi să calce Legea lui Dumnezeu nici prin ademeniri, nici prin ameninţări.
Când a fost acuzat şi condamnat pe nedrept de o nelegiuire josnică, el nu s-a lăsat cuprins de disperare. Pentru că era conştient de nevinovăţia lui, Iosif a continuat să se încreadă în Dumnezeu. Iar Dumnezeu, care îl susţinuse până atunci, nu l-a părăsit. Iosif a fost legat cu lanţuri şi ţinut într-o închisoare întunecoasă. Totuşi Dumnezeu a schimbat chiar şi nenorocirea aceasta într-o binecuvântare. El i-a dat trecere înaintea mai-marelui închisorii şi, curând, lui Iosif i-a fost încredinţată supravegherea tuturor celor aflaţi în închisoare.
Aici se află un exemplu pentru toate generaţiile care vor trăi pe pământ. Deşi este posibil să fie expuşi ispitelor, totuşi ei trebuie să-şi dea seama că întotdeauna va fi o cale de apărare în apropiere, iar dacă vor cădea, va fi doar vina lor. Dumnezeu va fi un ajutor mereu prezent în vreme de nevoie, iar Duhul Său îi va ocroti. Deşi vor fi înconjuraţi de ispitele cele mai aspre, există un Izvor al puterii la care pot să apeleze pentru a li se împotrivi.
Cât de nemilos a fost atacul asupra caracterului moral al lui Iosif! Atacul acesta venea din partea unei persoane influente şi era cât se poate de puternic pentru a-l duce în rătăcire. Totuşi cât de prompt şi ferm i s-a împotrivit Iosif! El a suferit pentru virtutea şi integritatea lui, deoarece femeia aceea care nu a putut să-l ducă în rătăcire s-a răzbunat tocmai împotriva virtuţii pe care nu a putut să o submineze şi, prin influenţa ei, a făcut ca Iosif să fie aruncat în închisoare printr-o acuzaţie nedreaptă. El a suferit pentru că nu a renunţat la integritatea lui. Însă şi-a pus reputaţia şi interesele în mâinile lui Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu a îngăduit ca Iosif să sufere pentru un timp spre a-l pregăti să ocupe o [103] poziţie importantă, totuşi El a păzit reputaţia aceea care fusese înnegrită de acuzatoarea nelegiuită şi, în cele din urmă, în momentul rânduit de El, a făcut ca reputaţia aceea să strălucească. Dumnezeu a făcut ca până şi închisoarea să fie o cale pentru înălţarea lui Iosif. În timp, virtutea îşi va aduce propria răsplată. Apărarea inimii lui Iosif a constat în temerea de Dumnezeu, care l-a făcut să fie credincios şi drept faţă de stăpânul său şi loial faţă de Dumnezeu.
Deşi a fost înălţat în poziţia de conducător asupra întregii ţări, totuşi Iosif nu L-a uitat pe Dumnezeu. El ştia că era un străin, într-o ţară străină, despărţit de tatăl său şi de fraţii săi, fapt care îi producea adesea tristeţe, dar avea o încredere neclintită că mâna lui Dumnezeu Îl călăuzise pentru a-l aşeza într-o poziţie importantă. Cu o atitudine de dependenţă continuă faţă de Dumnezeu, Iosif şi-a îndeplinit cu credincioşie toate îndatoririle ce-i reveneau poziţiei lui, în calitate de conducător al Egiptului.
Iosif a umblat cu Dumnezeu. El nu a putut fi constrâns să se abată de la calea neprihănirii şi să calce Legea lui Dumnezeu nici prin ademeniri, nici prin ameninţări. Stăpânirea de sine şi răbdarea de care a dat dovadă în situaţiile potrivnice, precum şi credincioşia lui neşovăitoare au fost scrise în raportul biblic pentru binele tuturor acelora care urmau să trăiască pe pământ. Când fraţii lui Iosif şi-au recunoscut păcatul înaintea lui, el i-a iertat fără reţineri şi, prin faptele lui de bunătate şi dragoste, le-a arătat că nu manifestă niciun resentiment pentru comportamentul lor nemilos pe care îl avuseseră faţă de el.
Zilele de prosperitate
Copiii lui Israel nu au fost nişte sclavi. Ei nu-şi vânduseră niciodată vitele, pământurile sau pe ei înşişi faraonului în schimbul hranei, aşa cum făcuseră mulţi dintre egipteni. Lor le fusese acordată o parte a ţării unde urmau să locuiască împreună cu turmele şi cirezile lor, datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse pentru împărăţie. Faraonul [104] preţuise înţelepciunea lui în administrarea tuturor lucrurilor legate de împărăţie, îndeosebi în pregătirea pentru anii îndelungaţi de foamete care au venit asupra Egiptului. El a simţit că prosperitatea întregii împărăţii se datora administrării înţelepte a lui Iosif şi, ca semn al recunoştinţei lui, i-a zis lui Iosif: „Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşază pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.”
„Iosif a aşezat pe tatăl său şi pe fraţii săi şi le-a dat o moşie în ţara Egiptului, în cea mai bună parte a ţării, în ţinutul lui Ramses, cum poruncise faraon. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe fraţii săi şi pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor.”
Împăratul Egiptului nu a cerut niciun impozit de la fraţii şi de la tatăl lui Iosif, iar lui Iosif i-a fost acordat privilegiul de a-i aproviziona cu hrană din belşug. Împăratul le-a zis conducătorilor lui: „Nu suntem noi îndatoraţi Dumnezeului lui Iosif şi lui Iosif pentru această rezervă îmbelşugată de hrană? Oare nu datorită înţelepciunii lui am adunat-o noi într-o măsură atât de abundentă? În timp ce alte ţări pier, noi avem suficient! Administrarea lui a îmbogăţit mult împărăţia.”
„Iosif a murit şi toţi fraţii lui şi toată vârsta aceea de oameni. Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei. Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: ’Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, [105] dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară.”
Asuprirea
Acest împărat nou al Egiptului aflase că israeliţii aduseseră un mare folos împărăţiei. Mulţi dintre ei erau lucrători capabili şi inteligenţi, iar el nu voia să piardă contribuţia muncii lor. Împăratul acesta nou îi punea pe copiii lui Israel în aceeaşi categorie cu sclavii care îşi vânduseră turmele, cirezile, pământurile şi pe ei înşişi împărăţiei. „Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel, a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses, ca să slujească de hambare lui faraon.
Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de poporul Israel. Atunci, egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă erau fără niciun pic de milă.”
Ei le-au obligat pe femei să lucreze la câmp, ca şi când ar fi fost nişte sclave. Totuşi numărul israeliţilor nu a scăzut. Când au văzut că ei continuau să se înmulţească, împăratul şi conducătorii s-au consultat pentru a-i constrânge să îndeplinească o anumită cantitate de muncă în fiecare zi. Ei s-au gândit să-i supună prin munci grele şi erau supăraţi că nu puteau să-i facă să scadă numeric şi să zdrobească spiritul lor independent.
Pentru că nu au reuşit să-şi atingă scopul, ei şi-au împietrit inimile şi au mers mai departe. Împăratul a poruncit ca toţi copiii de parte bărbătească să fie ucişi chiar la naştere. Satana era acela care [106] conducea evenimentele. El ştia că Eliberatorul urma să se nască din mijlocul evreilor pentru a-i scăpa din asuprire. El credea că, dacă putea să-l determine pe împărat să-i ucidă pe copiii de parte bărbătească, scopul lui Dumnezeu nu se va împlini. Femeile se temeau de Dumnezeu şi nu au făcut aşa cum le-a poruncit împăratul Egiptului, ci i-au lăsat în viaţă pe copiii de parte bărbătească.
Femeile nu au îndrăznit să-i ucidă pe copiii evrei şi, pentru că nu au respectat porunca împăratului, Domnul le-a făcut să prospere. Când a fost înştiinţat că porunca lui nu fusese respectată, împăratul Egiptului a fost foarte supărat. Atunci, a dat o poruncă mai amplă şi mai urgentă. El le-a spus tuturor egiptenilor să fie vigilenţi, spunându-le: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.”
Moise
Când decretul acesta nemilos ajunsese să fie aplicat pe deplin, s-a născut Moise. Mama lui l-a ascuns atât cât a putut să facă lucrul acesta în siguranţă, iar după aceea a pregătit un mic coş de nuiele, pe care l-a uns cu lut şi cu smoală, aşa încât apa să nu poată pătrunde în micul vas, apoi l-a aşezat pe malul apei, împreună cu copilul, în timp ce sora lui se plimba pe aproape, cu o aparentă indiferenţă. Ea era nerăbdătoare să vadă ce se va întâmpla cu fratele ei cel mic. Îngerii vegheau, de asemenea, pentru ca niciun rău să nu i se întâmple copilaşului neajutorat, care fusese pus acolo de o mamă iubitoare şi încredinţat grijii lui Dumnezeu prin rugăciunile ei stăruitoare amestcate cu lacrimi.
Îngerii aceştia au îndrumat paşii fiicei faraonului spre râu, aproape de locul unde se afla micuţul străin nevinovat. Atenţia ei a fost atrasă spre acea bărcuţă ciudată şi a trimis una dintre slujitoarele ei să o scoată din apă şi să o aducă la ea. [107] Când a dat la o parte acoperitoarea aşezată pe această bărcuţă neobişnuită, a văzut un copil drăgălaş şi iată că „era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el.” Ea şi-a dat seama că o mamă evreică, plină de duioşie, folosise această modalitate ciudată pentru a păstra viaţa copilaşului ei mult iubit şi a hotărât îndată ca acest copil să fie fiul ei. Sora lui Moise a venit îndată înaintea ei şi a întrebat: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor ca să-ţi alăpteze copilul?” „Du-te”, i-a răspuns fata faraonului.
Ea a alergat plină de bucurie la mama ei, i-a spus veştile bune şi a condus-o în mare grabă la fiica faraonului, care i-a încredinţat mamei copilul spre a-l îngriji şi a plătit-o cu generozitate pentru creşterea propriului copil. Cu multă recunoştinţă, mama şi-a început acum lucrarea cea sigură şi fericită. Ea a crezut că Dumnezeu îi scăpase viaţa şi a folosit cu credincioşie ocazia preţioasă de a-l educa pe fiul ei în vederea unei vieţi folositoare. Ea s-a ocupat de îndrumarea lui cu mai multă atenţie decât de educaţia celorlalţi copii ai ei, pentru că a fost convinsă că el fusese salvat pentru o lucrare mare. Prin învăţăturile ei credincioase, ea a inspirat în mintea lui tânără temerea de Dumnezeu şi dragostea pentru adevăr şi dreptate.
Mama lui Moise nu s-a oprit aici în eforturile ei, ci s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu ca fiul ei să fie păzit de orice influenţă degradatoare. Ea l-a învăţat să îngenuncheze şi să se roage Dumnezeului celui viu, pentru că numai El putea să-l asculte şi să-l ajute în orice situaţie de criză. Ea a căutat să întipărească în mintea lui înţelegerea caracterului păcătos al idolatriei. Ea ştia că el urma să fie despărţit curând de influenţa ei şi să fie dat mamei lui împărăteşti adoptive pentru a fi înconjurat de influenţe menite [108] să-l facă să nu creadă în existenţa Creatorului cerurilor şi al pământului.
Învăţăturile pe care le-a primit de la părinţii lui au avut scopul de a-i întări mintea şi de a-l feri de a ajunge să fie mândru şi degradat de păcat şi de a se îngâmfa în mijlocul splendorii şi luxului vieţii de la curte. El a avut o gândire limpede şi o inimă plină de înţelegere şi nu a pierdut niciodată impresiile evlavioase pe care le-a primit în tinereţe. Mama lui l-a păstrat cât a putut de mult, dar, când a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a fost nevoită să se despartă de el, iar el a ajuns să fie fiul fiicei faraonului.
Satana a fost înfrânt. Prin faptul că îl îndemnase pe faraon să-i ucidă pe copiii de parte bărbătească, el a crezut că va împiedica împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi îl va nimici pe acela pe care Dumnezeu îl va aduce pentru eliberarea poporului Său. Totuşi însuşi decretul care îi trimitea pe copiii evrei la moarte a fost mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a-l duce pe Moise în familia împărătească, unde a avut avantajul de a ajunge să fie un om învăţat şi pregătit la cel mai înalt nivel pentru a-l scoate pe poporul său din Egipt.
Faraon s-a aşteptat ca nepotul său adoptiv să-i urmeze la tron. El l-a educat pentru a sta în fruntea armatelor Egiptului şi pentru a le conduce în luptă. Moise a fost foarte favorizat de armata faraonului şi a fost onorat, deoarece el condusese războiul cu înţelepciune şi o abilitate superioară. „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte.” Egiptenii îl considerau pe Moise o persoană remarcabilă.
Pregătirea specială pentru conducere
Îngerii i-au spus lui Moise că Dumnezeu îl alesese pentru a-i elibera pe copiii lui Israel. Conducătorii lui Israel, de asemenea, au fost învăţaţi de îngeri că timpul [109] eliberării lor se apropie şi că Moise era omul pe care Dumnezeu îl va folosi pentru îndeplinirea acestei lucrări. Moise a crezut că poporul Israel va fi eliberat printr-un război şi că el va conduce armata evreilor împotriva armatei egiptene şi îi va scăpa pe fraţii lui de jugul asupririi. Pentru că a avut în vedere lucrul acesta, Moise a vegheat asupra propriilor simţăminte ca nu cumva să se lege prea puternic de mama lui adoptivă şi de faraon şi să-i fie mai dificil să rămână liber pentru a împlini voia lui Dumnezeu.
Domnul l-a ferit pe Moise de influenţele degradatoare din jurul lui. Moise nu a uitat niciodată principiile adevărului pe care le-a primit în copilărie de la părinţii lui temători de Dumnezeu. Când a fost cel mai necesar să fie apărat de influenţele degradatoare ale vieţii de la curte, învăţăturile primite în tinereţe au adus roade. Temerea de Dumnezeu a fost mereu în atenţia lui. Dragostea faţă de fraţii lui a fost atât de puternică şi respectul faţă de credinţa evreilor a fost atât de mare, încât nu a vrut să-şi ascundă apartenenţa de dragul cinstei de a fi un moştenitor al familiei împărăteşti.
Când a ajuns la vârsta de patruzeci de ani, Moise „a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. A ieşit şi în ziua următoare; şi iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: ’Pentru ce loveşti pe semenul tău?’ Şi omul acela a răspuns: ’Cine te-a pus pe tine mai-mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?’ Moise s-a temut şi a zis: ’Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.’ Faraon a aflat ce se petrecuse [110] şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea faraonului şi a locuit în ţara Madian.” Domnul l-a călăuzit şi Moise şi i-a găsit adăpost în casa lui Ietro, un om care se închina lui Dumnezeu. El era păstor şi, în acelaşi timp, preot al Madianului. Fiicele lui îngrijeau turmele. Totuşi, curând, turmele lui Ietro au ajuns în grija lui Moise, care s-a căsătorit cu fiica lui Ietro şi a rămas patruzeci de ani în Madian.
Moise a fost prea pripit când l-a ucis pe egiptean. El a presupus că israeliţii au înţeles că providenţa deosebită a lui Dumnezeu îl chemase să-i elibereze. Totuşi Dumnezeu nu a plănuit să-i elibereze pe copiii lui Israel prin război, aşa cum credea Moise, ci prin puterea Sa măreaţă, pentru ca slava să-I fie atribuită numai Lui. Dumnezeu a folosit fapta lui Moise, uciderea egipteanului, pentru a-Şi aduce planul la îndeplinire. În providenţa Sa, El îl dusese pe Moise în familia împărătească din Egipt, unde primise o educaţie cuprinzătoare, şi totuşi Moise nu fusese pregătit ca Dumnezeu să-i încredinţeze lucrarea cea mare pentru care îl chemase să o îndeplinească. Moise nu putea să părăsească imediat curtea împăratului şi favorurile care îi erau acordate ca nepot al faraonului, ca să îndeplinească lucrarea specială a lui Dumnezeu. El avea nevoie de un timp pentru a câştiga experienţă şi pentru a fi educat în şcoala sărăciei şi a condiţiilor potrivnice. În timp ce trăia în locul său retras, Domnul Şi-a trimis îngerii pentru a-l învăţa într-o modalitate deosebită cu privire la viitor. Acolo, el a învăţat mai bine importanta lecţie a stăpânirii de sine şi a umilinţei. El a păzit turmele lui Ietro şi, în timp ce îşi îndeplinea îndatoririle umile de păstor, Dumnezeu îl pregătea pentru a fi păstorul spiritual al turmei Sale, adică al poporului Său, Israel.
Pe când conducea turma în deşert, Moise a ajuns la muntele lui Dumnezeu, chiar la Horeb, iar acolo „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc care ieşea din mijlocul unui rug”. „Domnul a zis: ’Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curg lapte şi miere… Iată că strigătele israeliţilor au ajuns până la Mine şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum, vino, Eu te voi trimite la faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.’”
Sosise timpul când Dumnezeu dorea ca Moise să schimbe toiagul de păstor cu toiagul lui Dumnezeu, căruia îi dăduse puterea de a săvârşi semne şi minuni pentru a elibera pe poporul Său din asuprire şi pentru a-l ocroti când va fi urmărit de vrăjmaşii lui.
Moise a fost de acord să-şi aducă la îndeplinire misiunea. Mai întâi l-a vizitat pe socrul lui şi a primit consimţământul acestuia pentru a se întoarce împreună cu familia în Egipt. El nu a îndrăznit să-i spună lui Ietro solia pe care o avea de transmis faraonului, ca nu cumva acesta să nu fie dispus să o lase pe soţia şi pe copiii lui să-l însoţească într-o misiune atât de periculoasă. Domnul l-a întărit şi i-a îndepărtat temerile spunându-i: „Du-te, întoarce-te în Egipt, căci toţi cei ce umblau să-ţi ia viaţa au murit.” [122]