„Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: ’Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’ Atunci, toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele” (Matei 25,5-7).
În vara anului 1844, adventiştii au descoperit greşeala din calculul anterior al perioadelor profetice şi au stabilit o poziţie corectă. S-a crezut că acele 2.300 de zile din Daniel 8,14, despre care toţi credeau că vor dura până la cea de a doua venire a lui Hristos, se vor încheia în primăvara anului 1844, dar acum au înţeles că perioada aceasta se întindea până în toamna aceluiaşi an, iar atenţia adventiştilor a fost aţintită asupra acestui punct ca fiind data venirii Domnului. Propovăduirea acestei solii cu privire la data venirii Domnului a fost încă un pas în împlinirea parabolei celor zece fecioare, a cărei aplicare la experienţa adventiştilor fusese deja înţeleasă cu claritate.
Aşa cum, în parabolă, strigătul de la miezul nopţii s-a auzit anunţând apropierea mirelui, tot aşa în împlinirea parabolei, la mijlocul perioadei dintre primăvara anului 1844, când s-a presupus la început că se vor încheia cele 2.300 de zile, şi toamna anului 1844, dată pe care au descoperit-o ulterior ca fiind aceea la care se vor încheia în realitate, a fost vestit strigătul de la miezul nopţii, folosindu-se exact cuvintele Scripturii: „Iată, Mirele vine, ieşiţi-i în întâmpinare.” [369, 370]
Mişcarea a cuprins toată ţara, asemenea unui val. Ea a mers din oraş în oraş, din sat în sat şi până în locurile izolate din ţară, până când poporul aşteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deşteptat din somn. Înainte de proclamarea acesta, fanatismul a dispărut, asemenea primelor picături de chiciură care dispar odată cu răsăritul soarelui. Credincioşii şi-au consolidat poziţia din nou, iar speranţa şi curajul le-au însufleţit inimile.
Lucrarea a fost liberă de acele extreme care se manifestă întotdeauna când entuziasmul omenesc nu se află sub influenţa stăpânitoare a Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu. Ea a avut un caracter asemănător cu acele perioade de umilinţă şi întoarcere la Domnul, care s-au văzut în mijlocul poporului Israel din vechime după soliile de mustrare adresate de slujitorii Săi. Ea a purtat trăsăturile care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu din fiecare veac. Nu s-a manifestat o bucurie plină de extaz, ci mai degrabă o cercetare adâncă a inimii, mărturisirea păcatului şi renunţarea la lume. Sufletele cuprinse de agonie erau împovărate de pregătirea pentru a-L întâmpina pe Domnul. Se înălţau rugăciuni perseverente şi se arăta o consacrare fără reţineri faţă de Dumnezeu.
Strigătul de la miezul nopţii nu a fost vestit prin multe argumente, deşi dovada Scripturii a fost clară şi concludentă. Solia a fost însoţită de o putere convingătoare care impresiona sufletul. Nu a existat nicio îndoială şi niciun semn de întrebare. Cu ocazia intrării triumfătoare a Domnului Hristos în Ierusalim, oamenii care erau adunaţi din toate părţile ţării pentru a participa la sărbătoare s-au aglomerat pe Muntele Măslinilor şi, pe când se alăturau mulţimii care Îl însoţea pe Isus, au fost inspiraţi de momentul acela şi au strigat: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” [371]
La data aceea, credinţa a adus răspunsuri la rugăciune – era o credinţă care avea în vedere răsplata. Asemenea ploilor care cad pe pământul însetat, Duhul harului a coborât peste cei ce se rugau stăruitor. Aceia care s-au aşteptat să stea curând faţă în faţă cu Răscumpărătorul lor au simţit o bucurie inexprimabilă. Puterea Duhului Sfânt le-a sensibilizat inima, pe măsură ce val după val de slavă a lui Dumnezeu a venit peste cei credincioşi şi încrezători.
Aceia care au primit solia se apropiau cu atenţie şi solemnitate de timpul când sperau să-L întâlnească pe Domnul lor. În fiecare dimineaţă, simţeau că prima lor datorie era să obţină dovada că sunt primiţi de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite, iar ei se rugau mult împreună şi unul pentru altul. Adesea, se adunau împreună în locuri retrase pentru comuniune cu Dumnezeu, iar rugăciunile de mijlocire se înălţau spre cer de pe câmpuri şi din dumbrăvi. Pentru ei, asigurarea aprobării Mântuitorului era mai necesară decât hrana zilnică, iar dacă un nor le întuneca mintea, nu îşi găseau liniştea până când nu era îndepărtat. Când simţeau mărturia harului iertător, ei doreau nespus să-L vadă pe Acela pe care îl iubeau în sufletul lor.
Dezamăgiţi, dar nu părăsiţi
Totuşi ei au fost dezamăgiţi din nou. Timpul de aşteptare a trecut, iar Mântuitorul lor nu a venit. Ei aşteptaseră venirea Sa cu o încredere neclintită, iar acum se simţeau aşa cum s-a simţit Maria când, venind la mormântul Mântuitorului şi găsindu-l gol, a vorbit plângând: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20,13).
Pentru un timp, lumea necredincioasă a fost reţinută de un simţământ de uimire şi de teamă că solia ar putea să fie adevărată. [372] După trecerea datei stabilite, simţământul acesta nu a dispărut dintr-odată, iar cei din lume nu au îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiţi, dar când nu s-a văzut niciun semn al mâniei lui Dumnezeu, ei şi-au revenit din temerile lor şi au început să ridiculizeze şi să batjocorească din nou. O mare parte dintre aceia care declaraseră credinţa în apropiata venire a Domnului au renunţat la această convingere. Unii care fuseseră foarte încrezători au fost răniţi atât de adânc încât, în mândria lor, au simţit că ar vrea să fugă de lume. Ei s-au plâns de Dumnezeu asemenea lui Iona şi au ales mai degrabă moartea decât viaţa. Aceia care îşi întemeiaseră credinţa pe opiniile altora, şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu erau acum gata să-şi schimbe din nou părerile. Batjocoritorii i-au câştigat în rândurile lor pe cei slabi şi laşi şi s-au unit cu toţii, crezând că de acum nu vor mai fi nici temeri, nici aşteptări. Timpul trecuse, Domnul nu venise, iar lumea putea să rămână la fel pentru mii de ani.
Credincioşii serioşi şi sinceri renunţaseră la totul pentru Hristos şi avuseseră parte de prezenţa Sa ca niciodată înainte. Ei au crezut că îi vestiseră lumii ultima avertizare şi, aşteptând să fie primiţi în curând în societatea Domnului lor divin şi a îngerilor cereşti, ei se retrăseseră într-o mare măsură din mulţimea necredincioasă. Ei se rugaseră cu o dorinţă arzătoare: „Vino, Doamne Isuse, vino repede.” Totuşi El nu venise. Iar acum, faptul de a lua din nou asupra lor povara grea a grijilor şi dificultăţilor vieţii şi de a suporta tachinările şi dispreţul unei lumi batjocoritoare era o încercare grea pentru ei.
Totuşi dezamăgirea aceasta nu a fost atât de mare ca aceea prin care au trecut ucenicii în timpul primei veniri a lui Hristos. Când Domnul Isus a intrat triumfător în Ierusalim, urmaşii Săi au crezut că era pe punctul de a urca pe tronul lui David şi de a elibera poporul Israel de [373] asupritorii lui. Cu mari speranţe şi cu sufletele pline de bucurie, ei se întreceau unul pe altul în a-I arăta cinste Împăratului lor. Mulţi îşi aşterneau hainele ca pe un covor pe calea Sa ori fluturau înaintea Lui ramuri de palmier. În bucuria lor plină de entuziasm, ei se uneau aclamând bucuroşi: „Osana, Fiul lui David!”
Când fariseii, tulburaţi şi înfuriaţi de această izbucnire de bucurie, au dorit ca Domnul Isus să-i mustre pe ucenicii Săi, El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Profeţia trebuia să se împlinească. Ucenicii au împlinit planul lui Dumnezeu, şi totuşi au fost sortiţi unei dezamăgiri amare. La numai câteva zile după aceea, ei au fost martorii morţii pline de agonie a Mântuitorului şi L-au depus în mormânt. Nici măcar una dintre aşteptările lor nu se împlinise, iar speranţele lor muriseră odată cu Isus. Până când Domnul lor nu ieşise triumfător din mormânt, ei nu au înţeles tot ce fusese prezis de profeţie şi „că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi”. În aceeaşi modalitate a fost împlinită profeţia în perioada vestirii primei şi a celei de a doua solii îngereşti. Ele au fost vestite la timpul potrivit şi au adus la îndeplinire lucrarea pe care Dumnezeu a prevăzut-o.
Lumea se aşteptase ca întregul sistem al adventismului să fie abandonat, pentru că timpul a trecut şi Domnul Hristos nu a venit. Totuşi, în timp ce, sub ispite puternice, mulţi au renunţat la credinţa lor, unii au rămas fermi. Ei nu au putut să sesizeze nicio greşeală în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre împotrivitori nu reuşiseră să răstoarne poziţia lor. Este adevărat că dăduseră greş cu privire la evenimentul aşteptat, dar nici chiar faptul acesta nu a putut să zguduie credinţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu. [374]
Dumnezeu nu Şi-a părăsit poporul. Duhul Său a rămas cu aceia care nu şi-au negat în grabă lumina pe care o primiseră şi nu au început să condamne mişcarea adventistă. Apostolul Pavel, privind peste veacuri, a scris cuvinte de încurajare şi de avertizare pentru aşteptătorii greu încercaţi din criza aceasta: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10,35-39).
Singura lor cale de a fi în siguranţă a fost aceea de a cultiva lumina pe care o primiseră deja de la Dumnezeu, de a se ţine strâns de făgăduinţele Sale, de a continua să cerceteze Scripturile, de a veghea şi de a aştepta răbdători să primească mai multă lumină.