Judecarea lui Hristos

Îngerii, plecând spre cer, şi-au dat jos cu tristeţe coroanele sclipitoare de pe cap. Ei nu puteau să le poarte în timp ce Comandantul lor suferea şi urma să poarte o coroană de spini. Satana şi îngerii lui erau în sala de judecată şi căutau asiduu să nimicească simţămintele de simpatie omenească. Însăşi atmosfera era apăsătoare şi murdară din cauza influenţei lor. Ei îi inspirau pe preoţii cei mai de seamă şi pe bătrâni ca să-L insulte şi să-L chinuie pe Domnul Isus într-un mod extrem de greu de suportat pentru natura omenească. Satana spera că o asemenea batjocură şi violenţă Îl vor determina pe Fiul lui Dumnezeu să murmure şi să Se plângă sau că El Îşi va manifesta puterea divină pentru a Se elibera din mâinile mulţimii, iar astfel Planul de Mântuire ar fi putut să dea greş în cele din urmă.

Negarea lui Petru

Petru L-a urmat pe Domnul său după trădare. El a fost nerăbdător să vadă ce se va face cu Domnul Isus. Totuşi, când a fost acuzat că era unul dintre ucenicii Săi, teama pentru propria siguranţă l-a determinat să declare că nu-L cunoştea pe Omul acela. Ucenicii erau uşor de remarcat datorită limbajului lor curat, iar Petru, pentru a-i convinge pe acuzatorii lui că nu era unul dintre ucenicii lui Hristos, a negat acuzaţia pentru a treia oară, blestemând şi înjurând. Domnul Isus, care era la o oarecare distanţă de Petru, i-a adresat o privire mustrătoare şi plină de tristeţe. Atunci, ucenicul [213, 214] şi-a adus aminte de cuvintele pe care Domnul Isus i le spusese în camera de sus şi, de asemenea, de afirmaţia lui plină de zel: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26,33). El Îl negase pe Domnul său, chiar cu blesteme şi înjurături, dar privirea aceea a lui Isus a înmuiat inima lui Petru şi l-a salvat. El a plâns cu amărăciune, s-a pocăit de păcatul lui cel mare şi a fost convertit, iar apoi a fost pregătit să-i întărească pe fraţii lui.

În sala de judecată

Mulţimea cerea zgomotos sângele lui Isus. Oamenii aceia L-au biciuit fără milă, I-au pus pe umeri o haină împărătească veche, de culoare stacojie, şi I-au aşezat pe cap o coroană de spini. Au pus o trestie în mâna Lui, I s-au închinat şi L-au salutat batjocoritor: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (Ioan 19,3). Apoi, au luat trestia din mâna Sa şi L-au lovit cu ea peste cap. Spinii I-au străpuns tâmplele, făcând sângele să se prelingă pe faţa şi pe barba Sa.

Îngerii suportau cu greu priveliştea aceasta. Ei ar fi vrut să-L elibereze pe Domnul Isus, dar îngerii comandanţi le interziceau, spunând că acesta era preţul cel mare de răscumpărare pentru om, care trebuia plătit pe deplin şi care avea să Îl facă să moară pe Cel care avea puterea asupra morţii. Domnul Isus ştia că îngerii erau martori la scena umilirii Sale. Îngerul cel mai slab ar fi putut să facă gloata batjocoritoare să cadă fără putere şi ar fi putut să-L elibere­ze pe Domnul Isus. El ştia că, dacă ar fi dorit lucrul acesta de la Tatăl Său, îngerii L-ar fi eliberat imediat. Totuşi, pentru a aduce la îndeplinire Planul de Mântuire, era necesar ca El să suporte violenţa oamenilor nelegiuiţi.

Domnul Isus a stat blând şi umil înaintea mulţimii înfuriate, în timp ce oamenii Îl maltratau în modul cel mai josnic. [215] Îl scuipau în faţă – faţa aceea de care vor dori într-o zi să se ascundă şi care va lumina cetatea lui Dumnezeu şi va străluci mai puternic decât soarele. Domnul Hristos nu le-a adresat răufăcătorilor Săi nicio privire furioasă. Ei I-au acoperit capul cu o haină veche, orbindu-L, iar apoi L-au pălmuit strigând: „Proroceşte, cine Te-a lovit?” (Luca 22,64). Îngerii se cutremurau. Ei ar fi vrut să-L scape imediat, dar îngerii comandanţi îi opreau.

Unii dintre ucenici prinseseră curaj şi intraseră în locul unde Se afla Domnul Isus pentru a fi martori la judecarea Sa. Ei se aşteptau ca El să-Şi manifeste puterea divină, să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi şi să-i pedepsească pentru cruzimea pe care o arătau faţă de El. Speranţele lor apăreau şi se stingeau pe măsură ce evenimentele se petreceau unul după altul. Uneori, se îndoiau şi se temeau că fuseseră înşelaţi. Totuşi vocea pe care au auzit-o pe Muntele Schimbării la Faţă şi slava pe care au văzut-o le-au întărit credinţa că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei şi-au adus aminte de situaţiile la care fuseseră martori, de minunile pe care Îl văzuseră pe Isus săvârşin­du-le, când îi vindecase pe bolnavi, deschisese ochii orbilor, destupase urechile surzilor, mustrase şi alungase demoni, înviase morţi şi chiar liniştise vântul şi marea.

Ei nu puteau să creadă că El va muri. Ei sperau că Se va ridica plin de putere şi, cu o voce poruncitoare, va risipi mulţimea însetată de sânge, aşa cum făcuse când a intrat în templu şi când, alungându-i afară pe aceia care făceau din Casa lui Dumnezeu un loc de negustorie, aceştia au fugit dinaintea Lui ca şi când ar fi fost urmăriţi de o companie de soldaţi înarmaţi. Ucenicii sperau că Domnul Isus Îşi va manifesta puterea şi îi va convinge pe toţi că El era Împăratul lui Israel. [216]

Mărturisirea lui Iuda

Iuda era plin de amară remuşcare şi de ruşine din cauza faptului că Îl trădase pe Domnul Isus. Când a fost martor la chinul pe care l-a suportat Mântuitorul, Iuda a fost zdrobit. El Îl iubise pe Domnul Isus, dar iubise banii mai mult. El nu crezuse că Domnul Isus va îngădui să fie prins de gloata pe care o condusese la El. Iuda se aşteptase ca Domnul să facă o minune şi să Se elibereze. Totuşi, când a văzut mulţimea înfuriată şi însetată de sânge din sala de judecată, el s-a simţit nespus de vinovat şi, în timp ce mulţi Îl acuzau cu înverşunare pe Domnul Isus, Iuda a alergat prin mulţime, mărturisind că păcătuise, pentru că vânduse sânge nevinovat. El le-a oferit preoţilor banii cu care îl plătiseră şi i-a implorat să-L elibereze pe Isus, declarând că Isus era întru totul nevinovat.

Preoţii, confuzi şi contrariaţi, au amuţit un timp. Ei nu voiau ca oamenii să ştie că îl plătiseră pe unul dintre aşa-zişii urmaşi ai lui Isus pentru a-L da în mâinile lor. Ei voiau să ascundă faptul că Îl urmăriseră pe Isus ca pe un tâlhar şi Îl prinseseră în taină. Însă mărturisirea lui Iuda şi înfăţişarea lui răvăşită şi plină de vinovăţie i-au demascat pe preoţi înaintea mulţimii, arătând că numai ura lor îi determinase să-L prindă pe Isus. Când Iuda a declarat cu voce tare că Domnul Isus era nevinovat, preoţii au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta” (Matei 27,4). Isus Se afla în mâinile lor, iar ei erau hotărâţi să se asigure că nu va scăpa. Copleşit de durere, Iuda a aruncat la picioarele acelora care îl angajaseră banii pe care acum îi dispreţuia şi, cuprins de chinuri şi groază, s-a dus şi s-a spânzurat.

Domnul Isus avea mulţi simpatizanţi printre cei aflaţi în jurul Său, iar faptul că nu răspundea nimic la numeroasele întrebări care [217] i-au fost puse îi uimea pe cei din mulţime. În ciuda batjocurilor şi a violenţei gloatei, trăsăturile chipului Său nu arătau nicio expresie de încruntare sau îngrijorare. El era liniştit şi plin de demnitate. Spectatorii Îl priveau cu uimire. Ei au comparat chipul Său desăvârşit, ferm şi plin de demnitate cu înfăţişarea acelora care stăteau pe scaunul de judecată împotriva Sa şi şi-au spus unul altuia că El arăta asemenea unui împărat mai mult decât oricare dintre conducătorii de acolo. Chipul Său nu purta niciunul dintre semnele unui răufăcător. Privirea Sa era blândă, senină, fără nicio expresie de intimidare, iar fruntea Sa era înaltă şi largă. Fiecare trăsătură era puternic marcată de principiile bunăvoinţei şi ale nobleţei. Răbdarea şi îndurarea Sa erau atât de neobişnuite pentru un om, încât mulţi au tremurat. Chiar şi Irod şi Pilat au fost foarte tulburaţi de purtarea Sa nobilă şi divină.

Isus înaintea lui Pilat

Încă de la început, Pilat a fost convins că Isus nu era un om obişnuit. El credea că Isus era un personaj extraordinar şi că era întru totul nevinovat de acuzaţiile care se aduceau împotriva Lui. Îngerii care asistau la scena aceea au observat convingerile guvernatorului roman şi, pentru a-l salva de implicarea în fapta îngrozitoare de a-L preda pe Hristos pentru a fi răstignit, un înger a fost trimis la soţia lui Pilat, înştiinţând-o printr-un vis că soţul ei era angajat în judecarea Fiului lui Dumnezeu şi că Isus era un suferind nevinovat. Ea i-a trimis imediat un mesaj lui Pilat, declarând că suferise mult din cauza lui Isus într-un vis şi avertizându-l să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul şi-a făcut loc în grabă prin mulţime şi a pus scrisoarea în mâinile lui Pilat. Când a citit-o, Pilat a tremurat şi s-a făcut palid la faţă, hotârându-se imediat să nu aibă nicio legătură cu uciderea Domnului Hristos. Dacă iudeii voiau să aibă sângele lui [218] Isus, el nu îşi va exercita influenţa în favoarea acestui fapt, ci se va strădui să Îl elibereze.

Trimiterea lui Isus la Irod

Când a auzit că Irod se afla în Ierusalim, Pilat s-a simţit foarte uşurat sufleteşte, pentru că spera să se elibereze de orice responsabilitate legată de judecarea şi condamnarea lui Isus. El L-a trimis îndată pe Isus la Irod, împreună cu acuzatorii Săi. Domnitorul acesta ajunsese să fie împietrit în păcat. Uciderea lui Ioan Botezătorul lăsase în conştiinţa lui o pată de care nu putea să se elibereze. Când a auzit despre Domnul Isus şi despre lucrările minunate săvârşite de El, Irod s-a temut şi a tremurat, crezând că El era Ioan Botezătorul înviat. Când Pilat L-a trimis pe Domnul Isus la el, Irod a consi­derat că acesta era un gest de recunoaştere a puterii, autorităţii şi jude­căţii lui. Gestul acesta a avut ca rezultat împrietenirea celor doi con­ducători, care mai înainte fuseseră vrăjmaşi. Irod a fost mulţumit să-L vadă pe Domnul Isus, aşteptând de la El să facă vreo minune pentru satisfacerea curiozităţii lui. Totuşi lucrarea lui Isus nu era nici aceea de a satisface vreo curiozitate, nici de a căuta propria siguranţă. Puterea Sa divină şi minunată trebuia să fie exercitată pentru mântuirea altora, dar nu pentru Sine Însuşi.

Domnul Isus nu a răspuns nimic la numeroasele întrebări care i-au fost puse de Irod şi nu le-a răspuns nici vrăjmaşilor Săi, care Îl acuzau cu înverşunare. Irod s-a înfuriat, pentru că Isus nu părea să Se teamă de puterea lui şi, asemenea soldaţilor lui, L-a batjocorit şi L-a torturat pe Fiul lui Dumnezeu. Totuşi el a fost uimit de înfăţişarea nobilă şi divină pe care a arătat-o Domnul Isus când a fost chinuit într-o modalitate ruşinoasă şi, temându-se să-L condamne, L-a trimis din nou la Pilat.

Satana şi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat şi încercau să-l conducă spre propria nimicire. Ei i-au sugerat gândul că, [219] dacă el nu va lua parte la condamnarea lui Isus, vor fi alţii care vor face lucrul acesta. Mulţimea era însetată de sânge, iar dacă nu Îl va trimite să fie răstignit, îşi va pierde puterea şi cinstea lumească şi va fi acuzat că este unul dintre aceia care cred într-un impostor. Pentru că s-a temut să nu-şi piardă puterea şi autoritatea, Pilat a fost de acord cu moartea lui Isus. Fără să realizeze gravitatea faptului că Pilat a pus sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, mulţimea a fost de acord strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27,25). Cu toate acestea, Pilat nu a fost lipsit de vină, ci s-a făcut vinovat de sângele lui Hristos. Pentru interesul egoist şi pentru plăcerea de a fi onorat de mai-marii pământului, el a trimis la moarte un Om nevinovat. Dacă şi-ar fi urmat propriile convingeri, Pilat nu ar fi avut nicio implicare în condamnarea lui Isus.

Înfăţişarea şi cuvintele Domnului Isus în timpul judecăţii au lăsat o impresie adâncă în mintea multora dintre cei prezenţi la ocazia aceea. Rezultatul influenţei exercitate în felul acesta s-a văzut după învierea Sa. Printre aceia care au fost adăugaţi la numărul credincioşilor bisericii au fost mulţi a căror convingere începuse din timpul judecării lui Isus.

Când a văzut că toată cruzimea care îi determinase pe iudei să o manifeste asupra lui Isus nu Îl făcuse pe Domnul să exprime nici cea mai vagă murmurare, furia lui Satana a fost mare. Deşi Domnul luase asupra Sa natura omului, El era susţinut de o tărie sufletească divină şi nu S-a îndepărtat nici în cea mai mică măsură de voia Tatălui Său.