Potopul

Urmaşii lui Set au fost denumiţi fiii lui Dumnezeu, iar urmaşii lui Cain au fost denumiţi fiii oamenilor. Când s-au amestecat cu fiii oamenilor, fiii lui Dumnezeu au ajuns să fie corupţi şi, prin legăturile căsătoriei, din cauza influenţei soţiilor lor, şi-au pierdut caracterul lor sfânt şi deosebit şi s-au alăturat fiilor lui Cain în idolatria lor. Mulţi au dat la o parte temerea de Dumnezeu şi au călcat în picioare poruncile Sale. Totuşi au fost câţiva care au săvârşit fapte neprihănite, s-au temut de Creatorul lor şi L-au cinstit. Printre aceşti puţini neprihăniţi, au fost Noe şi familia lui.

Nelegiuirea oamenilor ajunsese atât de mare şi îngrozitoare încât lui Dumnezeu I-a părut rău că l-a făcut pe om, pentru că a văzut că răutatea lui era mare şi că fiecare întocmire a gândurilor inimii lui era îndreptată fără încetare numai spre rău.

Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Domnul a trimis un înger la credinciosul Noe pentru a-i aduce la cunoştinţă că nu va mai avea milă de neamul omenesc decăzut. Totuşi nu-l va lăsa în necunoştinţă cu privire la planul Său. El urma să-l înveţe pe Noe şi să facă din el un predicator credincios pentru a avertiza lumea despre nimicirea care va veni, aşa încât locuitorii pământului să rămână fără nicio scuză. Noe urma să [62, 63] le predice oamenilor şi, de asemenea, să pregătească o corabie, în conformitate cu îndrumările lui Dumnezeu, pentru salvarea lui şi a familiei sale. El nu trebuia doar să predice, dar exemplul pe care îl oferea prin construirea corabiei urma să-i convingă pe toţi că el credea ce predica.

Noe şi familia lui nu erau singurii care se temeau şi ascultau de Dumnezeu. Totuşi Noe a fost omul cel mai evlavios şi mai sfânt de pe pământ, iar el a fost acela a cărui viaţă a fost păstrată de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire voia Sa, construind corabia şi avertizând lumea cu privire la nenorocirea care va veni. Metusalah, bunicul lui Noe, a trăit chiar până în anul potopului şi, de asemenea, au fost şi alţii care au crezut predicile lui Noe şi l-au ajutat la construirea corabiei, dar aceştia au murit înainte ca potopul să vină pe pământ. Prin predicarea şi prin exemplul dat în construirea corabiei, Noe a condamnat lumea.

Tuturor, Dumnezeu le-a dat ocazia de a se pocăi şi de a se întoar­ce la El. Totuşi ei nu au crezut predicarea lui Noe, ci şi-au bătut joc de avertizările lui şi au ridiculizat construirea acelei corabii uriaşe pe teren uscat. Eforturile lui Noe de a-i schimba pe semenii lui nu au avut succes. Totuşi, timp de mai mult de o sută de ani, el a perseverat în eforturile făcute pentru a-i întoarce pe oameni la pocăinţă şi la Dumnezeu. Fiecare lovitură de ciocan în construirea corabiei era o predică pentru oameni. Noe a îndrumat, a predicat şi a lucrat în timp ce oamenii îl priveau cu uimire şi îl considerau un fanatic.

Construirea corabiei

Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corabiei şi îndrumări explicite cu privire la construirea fiecărui detaliu al acesteia. Din multe puncte de vedere, aceasta nu a fost făcută asemenea unui vas, ci a fost construită asemenea unei case a cărei temelie era ca o corabie ce urma să plutească. În părţile laterale ale corabiei nu era nicio fereastră. Aceasta era înaltă cât o clădire cu trei etaje, iar lumina venea printr-o fereastră [64] aflată deasupra. Uşa era în partea laterală. Încăperile au fost pregătite pentru primirea unor animale diferite şi erau făcute în aşa fel încât fereastra de deasupra să ofere lumină pentru toate. Corabia a fost făcută din lemn de gofer, sau chiparos, care nu se degrada timp de sute de ani. Era o construcţie foarte durabilă, pe care nicio înţelepciune omenească nu era în stare să o inventeze. Dumnezeu era Proiectantul, iar Noe era meşterul Său constructor.

Chiar dacă Noe făcuse tot ce i-a stat în putere pentru a realiza corect fiecare parte a lucrării, ar fi fost imposibil ca aceasta să reziste singură violenţei furtunii pe care Dumnezeu, în mânia Sa nemiloasă, urma să o aducă asupra pământului. Construirea corabiei a fost un proces lent. Fiecare piesă de lemn a fost aşezată la locul ei, potrivită cu atenţie, şi fiecare îmbinare a fost acoperită cu smoală. Oamenii au făcut tot ce au fost capabili să facă pentru ca lucrarea să fie desăvârşită, totuşi, în cele din urmă, numai Dumnezeu, prin puterea Sa miraculoasă, putea să menţină construcţia în mijlocul talazurilor furioase.

La început, o mulţime de oameni au părut că primesc avertizarea lui Noe, totuşi ei nu s-au întors pe deplin la Dumnezeu cu o pocăinţă adevărată. Înainte de venirea potopului, li s-a dat un timp de probă în care aveau să fie puşi la încercare. Ei nu au reuşit să suporte încercarea. Decăderea predominantă i-a biruit şi, în cele din urmă, s-au alăturat celor răi, care îl batjocoreau şi râdeau de credinciosul Noe. Ei nu au vrut să renunţe la păcatele lor, ci au continuat să trăiască în poligamie şi în îngăduirea patimilor lor degradate.

Perioada lor de probă se apropia de sfârşit. Locuitorii necredin­cioşi şi batjocoritori ai lumii urmau să primească un semn special al pute­rii lui Dumnezeu. Noe respectase cu credincioşie îndrumările pe care i le dăduse Dumnezeu. Corabia a fost construită întocmai cum îi poruncise Dumnezeu. El depozitase înăuntru cantităţi uriaşe [65] de hrană pentru oameni şi pentru animale. După ce această lucrare fusese îndeplinită, Dumnezeu i-a poruncit credinciosului Noe astfel: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni.”

Animalele intră în corabie

Îngerii au fost trimişi să adune din pădure şi de pe câmp animalele pe care le crease Dumnezeu. Ei au mers înaintea acestor animale, iar ele i-au urmat, două câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele curate erau câte şapte perechi. Animalele acestea, de la cele mai feroce până la cele mai blânde şi inofensive, au intrat în linişte în corabie. Stoluri de păsări de toate felurile acopereau cerul ca nişte nori. Ele au venit zburând spre corabie, două câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din păsările curate erau câte şapte perechi. Lumea privea cu uimire – unii oameni se temeau, dar ajunseseră atât de împietriţi de răzvrătire încât această manifestare extrem de evidentă a puterii lui Dumnezeu a avut asupra lor doar o influenţă de moment. Animalele au continuat să intre în corabie timp de şapte zile, iar Noe le aşeza în locurile pregătite pentru ele.

În timp ce priveau soarele strălucind plin de slavă şi pământul înveşmântat într-o frumuseţe aproape ca aceea a Edenului, oamenii aceia sortiţi pieirii îşi alungau temerile prin petreceri zgomotoase, iar faptele lor violente păreau să încurajeze venirea pedepsei mâniei lui Dumnezeu, care fusese stârnită deja.

Totul era pregătit acum pentru închiderea corabiei, lucru care nu putea fi făcut de Noe, din interior. Mulţimea batjocoritoare vede un înger care coboară din cer, înveşmântat într-o strălucire asemenea fulgerului. El închide uşa masivă a corabiei şi se întoarce în cer.

Membrii familiei lui Noe au rămas în corabie şapte zile, înainte ca ploaia să înceapă să cadă pe pământ. [66] În timpul acesta s-au pregătit pentru şederea îndelungată din perioada cât apele se vor afla asupra pământului. Cei din mulţimea necredincioasă au petrecut aceste zile în petreceri defăimătoare. Ei credeau că, deoarece profeţia lui nu s-a împlinit imediat după intrarea în corabie, Noe a fost înşelat şi că era imposibil ca lumea să fie nimicită de un potop. Înainte de potop, pe pământ nu fusese ploaie. Dumnezeu făcea să se ridice un abur din ape, care cobora apoi ca roua în timpul nopţii, înviorând vegetaţia şi ajutând-o să crească.

În ciuda demonstraţiei solemne a puterii lui Dumnezeu la care fuseseră martori – a faptului nefiresc ca animalele să părăsească pădurile şi câmpiile şi să intre în corabie şi a faptului că îngerul lui Dumnezeu, înveşmântat într-o strălucire şi o maiestate nemai­pomenită, a coborât din cer şi a închis uşa –, oamenii şi-au împietrit inima, au continuat să se distreze şi să râdă de manifestările evidente ale puterii divine.

Izbucnirea furtunii

Totuşi, în ziua a opta, cerurile s-au întunecat. Tunete nedesluşite şi fulgere vii au început să-i înspăimânte atât pe oameni, cât şi pe animale. Ploaia a început să cadă din norii de deasupra lor. Acesta era un fenomen la care nu mai fuseseră martori niciodată, iar inima lor a început să fie cuprinsă de spaimă. Animalele hoinăreau încoace şi încolo cuprinse de groaza cea mai sălbatică, iar vocile lor discordante păreau să deplângă destinul propriu şi soarta omului. Furtuna a început să fie tot mai violentă, până când apele păreau să cadă din cer ca nişte cascade puternice. Malurile râurilor au cedat, iar apele au năvălit spre văi. Izvoarele de la mare adâncime s-au deschis. Jeturi de apă ţâşneau din pământ cu o putere de nedescris, aruncând stânci [67] masive la sute de metri în aer, iar apoi cădeau îngropându-se adânc în pământ.

Mai întâi, oamenii au privit nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile lor splendide, grădinile şi dumbrăvile lor frumos amenajate, unde îşi puseseră idolii, au fost nimicite de fulgerele venite din cer. Ruinele lor erau împrăştiate pretutindeni. Ei ridicaseră în dumbrăvi altare consacrate idolilor lor, iar pe ele aduceau jertfe omeneşti. Dumnezeu nu a putut să sufere aceste altare şi le-a dărâmat cu mânie sub ochii lor, iar ei au fost făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului. Oamenii au fost făcuţi să ştie că urâciunile lor şi jertfele lor idolatre odioase au fost acelea care făcuseră necesară nimicirea lor.

Violenţa furtunii s-a mărit, iar zbuciumul elementelor naturii era amestecat cu strigătele de jale ale oamenilor care dispreţuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Copacii, clădirile, stâncile şi pământul erau aruncate în toate direcţiile. Groaza oamenilor şi a animalelor era dincolo de orice descriere. Chiar şi Satana însuşi, care a fost obligat să se afle în mijlocul elementelor naturii zbuciumate, s-a temut pentru propria viaţă. El se desfătase să-i conducă pe oameni cu atâta putere, dorise ca ei să trăiască pentru a-şi pune în practică urâciunile şi sporise răzvrătirea lor împotriva Dumnezeului cerurilor. El a rostit blesteme împotriva lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate şi cruzime. Mulţi oameni, asemenea lui Satana, rosteau cuvinte de blasfemie, iar dacă ar fi putut să-şi aducă la îndeplinire răzvrătirea lor, L-ar fi doborât de pe tronul dreptăţii Sale.

În timp ce mulţi rosteau cuvinte de blasfemie şi Îl blestemau pe Creatorul lor, alţii erau înnebuniţi de frică, întinzându-şi mâinile spre corabie şi implorând să fie primiţi înăuntru. Totuşi [68] lucrul acesta era imposibil. Dumnezeu închisese uşa, singura intrare, Noe se afla înăuntru, iar cei răi erau afară. El nu putea să deschidă uşa singur. Teama şi pocăinţa lor au venit prea târziu. Ei au fost determinaţi să ştie că există un Dumnezeu viu mai puternic decât omul şi că Acesta e Dumnezeul pe care ei Îl sfidaseră şi la adresa Căruia rostiseră cuvinte de blasfemie. Ei au strigat către El stăruitor, dar urechea Lui nu era deschisă pentru strigătul lor. În disperarea lor, unii au încercat să spargă corabia, dar structura aceea solidă a rezistat tuturor eforturilor lor. Unii s-au agăţat de corabie, până când au fost luaţi de valurile furioase sau până când mâinile le-au fost desprinse de copacii şi stâncile care erau aruncate în toate direcţiile.

Aceia care desconsideraseră avertizarea lui Noe şi îl ridiculizaseră pe acel predicator credincios al neprihănirii s-au pocăit prea târziu de necredinţa lor. Corabia era zguduită cu putere şi mânată de valuri încoace şi încolo. Animalele dinăuntru îşi manifestau prin zgomotele lor diferite groaza cea mai teribilă, totuşi, în mijlocul tuturor acestor elemente dezlănţuite, al valurilor şi al copacilor şi stâncilor aruncate pretutindeni, corabia plutea în siguranţă. Îngerii care excelează în putere au călăuzit corabia şi au ferit-o de rău. În fiecare clipă, pe parcursul furtunii înspăimântătoare de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, rezistenţa corabiei a fost o minune a puterii lui Dumnezeu.

În timpul furtunii, animalele au alergat la oameni, preferând să stea în preajma lor, ca şi când aşteptau ajutor de la ei. Unii şi-au legat copiii şi chiar pe ei înşişi de animalele puternice, în speranţa că acestea vor lupta pentru a-şi scăpa viaţa şi vor urca în locurile cele mai înalte pentru a scăpa de apa care creştea. Furia furtunii nu a scăzut – apele au crescut mai repede ca la început. Unii s-au urcat în copacii falnici din locurile cele mai înalte ale pământului, dar copacii aceştia au fost smulşi din rădăcină şi purtaţi cu [69] violenţă prin aer, ca şi cum ar fi fost aruncaţi cu furie, împreună cu stânci şi bucăţi de pământ în valurile care se umflau şi spumegau. Pe vârfurile cele mai înalte, oamenii şi animalele se luptau să-şi păstreze locul, până când au fost aruncaţi împreună în valurile înspumate, care aproape că au atins punctele cele mai înalte de pe pământ. În cele din urmă, apele au atins cele mai mari înălţimi, iar oamenii şi animalele au murit înecaţi de potop.

Noe şi familia lui au aşteptat cu nerăbdare scăderea apelor. Noe a dorit să meargă din nou pe pământ. A trimis un corb care a zburat încoace şi încolo, întorcându-se mereu la corabie. El nu a primit informaţia pe care a dorit-o şi a trimis un porumbel care, negăsind niciun loc unde să se aşeze, s-a întors la corabie. După şapte zile, porumbelul a fost trimis din nou şi, când a văzut o frunză de măslin în ciocul lui, familia aceasta, alcătuită din opt persoane, care fuseseră închise în corabie atât de multă vreme, s-a bucurat mult.

Din nou, un înger a coborât şi a deschis uşa corabiei. Noe a putut să deschidă fereastra de deasupra, dar nu a putut să deschidă uşa pe care Dumnezeu o închisese. Dumnezeu i-a vorbit lui Noe prin îngerul care a deschis uşa şi a îndemnat familia să iasă din corabie şi să scoată afara toate vieţuitoarele care erau acolo.

Jertfa lui Noe şi făgăduinţa lui Dumnezeu

Noe nu L-a uitat pe Dumnezeul care îl ocrotise cu atâta bunătate, ci a ridicat imediat un altar, a luat din animalele şi păsările curate şi le-a adus ca ardere-de-tot pe altar, arătându-şi credinţa în Hristos, marea Jertfă, şi manifestându-şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru modalitatea minunată în care fuseseră ocrotiţi. Jertfa lui Noe s-a înălţat la Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. El a primit jertfa şi i-a binecuvântat pe Noe şi pe cei din familia lui. Aici se află o lecţie pentru toţi aceia care [70] vor trăi pe pământ, şi anume că, pentru fiecare manifestare a milei şi a dragostei lui Dumnezeu faţă de ei, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să-I aducă mulţumiri şi o închinare umilă.

Pentru ca omul să nu fie îngrozit de norii care aveau să se adune şi de ploaie şi să nu trăiască o spaimă continuă, de teama unui alt potop, Dumnezeu a încurajat plin de bunătate familia lui Noe, prin făgăduinţa următoare: „’Fac un legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul.’ Şi Dumnezeu a zis: ’Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcu­beul se va arăta în nor… Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.’”

Ce bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu! Ce milă faţă de omul greşit a fost arătată prin faptul că a pus curcubeul cel frumos şi multicolor în nori, ca un semn al legământului făcut de Marele Dumnezeu cu omul! Curcubeul acesta urma să le dovedească tuturor generaţiilor faptul că, din cauza răutăţii lor mari, Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului printr-un potop. Planul Său a fost ca toţi copiii din generaţiile următoare să vadă curcubeul în nori şi să întrebe care era înţelesul acestui arc plin de slavă ce traversa cerul, iar părinţii să le poată explica, relatându-le despre nimicirea lumii vechi prin potop, din cauză că oamenii se dedicaseră nelegiuirilor de tot felul şi că [71] mâinile Celui Preaînalt întinseseră curcubeul şi îl puseseră în nori, ca un semn că nu va mai aduce niciodată un potop peste pământ.

Simbolul acesta din nori are scopul de a le întări oamenilor încrederea în Dumnezeu, pentru că este un semn al milei şi al bunătăţii divine faţă de om, care arată că, deşi Dumnezeu provocase nimicirea pământului prin potop, totuşi mila Sa încă mai cuprindea acest pământ. Dumnezeu spune că, atunci când va privi la curcubeul din nori, Îşi va aduce aminte. El nu vrea ca noi să credem că ne va uita vreodată, ci îi vorbeşte omului în limbajul lui, pentru ca omul să-L poată înţelege mai bine.