Când a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc pentru a îndeplini lucrarea finală a ispăşirii, Domnul Hristos le-a încredinţat slujitorilor Săi ultima solie a milei, care urma să-i fie vestită lumii. Aceasta este avertizarea îngerului al treilea din Apocalipsa, capitolul 14. Imediat după proclamarea ei, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă pentru secerişul pământului.
Aşa cum era profetizat în Scripturi, lucrarea de slujire a Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor a început odată cu încheierea zilelor profetice, în anul 1844. Aceasta este data la care se aplică declaraţiile lui Ioan în Apocalipsa: „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în cea de a doua încăpere a Sanctuarului. Când Domnul Hristos a intrat acolo pentru a sluji în favoarea celor păcătoşi, templul a fost deschis şi s-a văzut chivotul lui Dumnezeu. Maiestatea şi puterea lui Dumnezeu le-au fost descoperite celor care Îl priveau prin credinţă pe Mântuitorul îndeplinind lucrarea de mijlocire. Când slava Sa a umplut templul, lumina care venea din Sfânta Sfintelor a fost revărsată asupra poporului aşteptător al Său de pe pământ.
Prin credinţă, ei L-au urmat pe Marele Preot din Sfânta în Sfânta Sfintelor şi L-au văzut prezentându-Şi sângele înaintea chivotului lui Dumnezeu. În chivotul sfânt se află Legea Tatălui, aceeaşi care a fost rostită de [379, 380] Dumnezeu Însuşi în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi care a fost scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră. Nicio poruncă nu a fost anulată, nicio iotă sau o frântură nu a fost schimbată. Când i-a dat lui Moise o copie a Legii Sale, Dumnezeu a păstrat marele original în Sanctuarul ceresc. Pe măsură ce parcurge poruncile sfinte, căutătorul adevărului găseşte, chiar în mijlocul Decalogului, porunca a patra, aşa cum a fost proclamată pentru prima dată: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod 20,8-11).
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima acestor cercetători ai Cuvântului Său. Ei au fost convinşi că, fără să ştie, călcaseră porunca a patra, prin desconsiderarea zilei de odihnă a Creatorului. Ei au început să examineze dovezile pentru respectarea primei zile a săptămânii în locul zilei pe care Dumnezeu o sfinţise, dar nu au putut să găsească în Scripturi nicio dovadă că porunca a patra fusese anulată sau că Sabatul fusese schimbat şi că binecuvântarea care a sfinţit ziua a şaptea nu fusese înlăturată niciodată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, iar când au înţeles că sunt nişte călcători ai Legii Sale, inima li s-a umplut de întristare. Îndată, şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu respectând sfinţenia Sabatului Său.
Eforturile depuse pentru a răsturna credinţa lor au fost multe şi serioase. Nimeni nu putea să nu înţeleagă faptul că [381] sanctuarul pământesc era un simbol sau o copie a modelului ceresc, că Legea aflată în chivotul de pe pământ era o transcriere exactă a Legii aflate în Sanctuarul din cer şi că o acceptare a adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc implica o recunoaştere a cerinţelor Legii lui Dumnezeu, precum şi obligaţia de a respecta Sabatul poruncii a patra.
Aceia care primiseră lumina despre lucrarea de mijlocire îndeplinită de Hristos şi perpetuitatea Legii lui Dumnezeu au descoperit că acestea erau adevărurile scoase în evidenţă de solia a treia. Îngerul declară: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12). Afirmaţia aceasta este precedată de o avertizare solemnă şi îngrozitoare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14,9.10). Pentru înţelegerea acestei solii era necesară o interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezentau fiara, chipul şi semnul? Din nou, aceia care căutau adevărul s-au întors la studiul profeţiilor.
Fiara şi chipul ei
Prima fiară reprezintă Biserica Romană, o organizaţie ecleziastică îmbrăcată în veşmintele puterii civile, care avea autoritatea de a-i pedepsi pe toţi disidenţii ei. Chipul fiarei reprezintă o altă organizaţie religioasă îmbrăcată în veşmintele unei puteri asemănătoare. Formarea acestui chip este lucrarea acelei fiare a cărei apariţie paşnică şi ale cărei declaraţii blânde o fac să fie un simbol atât de izbitor al Statelor Unite. Aici trebuie să fie găsit un chip al papalităţii. Când bisericile din ţara noastră se vor uni asupra unor puncte de credinţă pe care le susţin în comun şi [382] vor influenţa statul să impună hotărârile lor şi să susţină instituţiile lor, atunci America protestantă va fi format un chip al ierarhiei romane. Atunci, biserica adevărată va fi asaltată de persecuţie, la fel cum a fost poporul lui Dumnezeu din vechime.
Fiara cu coarne ca de miel le porunceşte tuturor, „mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13,16.17). Acesta este semnul cu privire la care avertizează îngerul al treilea. Este semnul primei fiare, sau al papalităţii, şi, ca urmare, trebuie să fie căutat printre trăsăturile distinctive ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat că Biserica Romană, simbolizată de cornul cel mic, urma să se gândească să schimbe vremurile şi Legea (Daniel 7,25), în timp ce apostolul Pavel o descrie ca fiind omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3.4), care avea să se înalţe mai presus de Dumnezeu. Papalitatea putea să se înalţe mai presus de Dumnezeu numai schimbând Legea Sa, pentru că oricine respectă în cunoştinţă de cauză o lege schimbată în felul acesta va acorda cinstea supremă acelei puteri care a făcut schimbarea.
Porunca a patra, pe care Roma a îndrăznit să o înlăture, este singura poruncă a Decalogului care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul cerurilor şi al pământului, deosebindu-L în felul acesta pe Dumnezeul cel adevărat de dumnezeii falşi. Sabatul a fost instituit pentru a comemora lucrarea creaţiei şi, ca urmare, pentru a îndrepta mintea oamenilor spre Dumnezeul cel adevărat şi viu. Puterea Sa creatoare este citată pretutindeni în Scripturi ca fiind dovada că Dumnezeul lui Israel este superior zeităţilor păgâne. Dacă Sabatul ar fi fost respectat întotdeauna, gândurile şi sentimentele oamenilor ar fi fost conduse la Creatorul lor, ca obiect al veneraţiei şi închinării şi [383] nu ar mai fi existat niciun idolatru, ateu sau necredincios.
Instituţia care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul este un semn al dreptului Său de a avea autoritate asupra făpturilor pe care le-a făcut. Schimbarea Sabatului este semnul autorităţii Bisericii Romane. Aceia care, deşi înţeleg cerinţele poruncii a patra, aleg să respecte un sabat fals, în locul Sabatului adevărat, prin faptul acesta, îi aduc omagiu puterii care a impus sabatul fals.
O solie solemnă
Solia îngerului al treilea conţinea ameninţarea cea mai înspăimântătoare care le-a fost adresată vreodată muritorilor. Un păcat care face să coboare mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie îngrozitor. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la acest subiect important, iar avertizarea împotriva acestui păcat trebuie să-i fie vestită lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să ştie de ce urmează să fie loviţi şi să aibă şansa de a scăpa.
În miezul acestui mare conflict s-au dezvoltat două clase opuse. O clasă „se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei”, aducând asupra ei judecăţile înspăimântătoare cu care a ameninţat îngerul al treilea. Cealaltă clasă, aflată într-un contrast izbitor cu lumea, „păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,9.12).
Adevărurile care li s-au descoperit celor ce primiseră solia îngerului al treilea erau cruciale. Când şi-au revăzut experienţa de la prima vestire a celei de a doua veniri şi până la trecerea datei prevăzute în 1844, ei au înţeles explicaţia dezamăgirii lor, iar speranţa şi bucuria le-au însufleţit inima din nou. Lumina sanctuarului a iluminat trecutul, prezentul [384] şi viitorul, iar ei au ştiut că Dumnezeu îi condusese prin providenţa Sa negreşită. Acum, cu un curaj şi o credinţă mai fermă, ei s-au unit în vestirea avertizării îngerului al treilea. De la 1844, ca o împlinire a profeţiei din solia îngerului al treilea, atenţia lumii a fost atrasă spre Sabatul adevărat şi un număr tot mai mare de oameni se întorc fără încetare la respectarea zilei sfinte a lui Dumnezeu.