Atenţia mi-a fost îndreptată spre timpul când vestirea soliei îngerului al treilea se încheia. Puterea lui Dumnezeu se aflase peste cei din poporul Său, ei îşi îndepliniseră lucrarea şi erau pregătiţi pentru ceasul încercării care îi aştepta. Ei primiseră ploaia târzie, sau înviorarea de la faţa Domnului, iar mărturia a fost înviorată. Ultima mare avertizare răsunase pretutindeni şi îi înfuriase pe locuitorii pământului care nu au vrut să primească solia.
Am văzut îngerii alergând încoace şi încolo în cer. Un înger cu o călimară la brâu s-a întors de pe pământ şi I-a raportat lui Isus că lucrarea lui era îndeplinită, iar sfinţii erau număraţi şi sigilaţi. Apoi, L-am văzut pe Isus, care slujise înaintea chivotului cu cele Zece Porunci, lăsând jos cădelniţa. El Şi-a ridicat mâinile şi a zis cu voce tare: „S-a încheiat!” Întreaga oştire îngerească şi-a depus coroanele la picioarele lui Isus şi a făcut declaraţia solemnă: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22,11).
Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau moarte. Când Domnul Isus slujise în Sanctuar, judecata trecuse de la neprihăniţii cei morţi la neprihăniţii [402, 403] cei vii. Hristos Îşi primise Împărăţia, după ce a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Supuşii Împărăţiei erau răscumpăraţi. Nunta Mielului avusese loc. Împărăţia Cerurilor şi măreţia ei Îi fuseseră date lui Isus şi moştenitorilor mântuirii, iar Domnul Isus urma să conducă în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Când Domnul Isus a ieşit din Sfânta Sfintelor, am auzit zgomotul clopoţeilor de pe veşmântul Său, iar când a plecat, un nor întunecat i-a acoperit pe locuitorii pământului. Nu mai era niciun mijlocitor între omul vinovat şi Dumnezeul cel ofensat. Când Domnul Isus stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat, oamenii au fost ţinuţi în frâu, dar când El a plecat din poziţia de mijlocitor între om şi Tatăl, frâul a fost îndepărtat, iar Satana a avut controlul deplin asupra celor care au rămas nepocăiţi până la sfârşit.
Atâta vreme cât Domnul Isus a slujit în Sanctuar a fost imposibil ca plăgile să fie revărsate, dar când lucrarea Lui s-a încheiat şi mijlocirea Lui a încetat, nu a mai rămas nimic în calea mâniei lui Dumnezeu, iar aceasta a izbucnit cu furie asupra păcătoşilor vinovaţi lipsiţi de apărare, care desconsideraseră mântuirea şi urâseră mustrarea. În acel timp îngrozitor, după încheierea mijlocirii lui Isus, sfinţii au trăit înaintea unui Dumnezeu sfânt fără niciun mijlocitor. Fiecare caz era deja stabilit, fiecare nestemată era numărată. Domnul Isus a întârziat o clipă în curtea de afară a Sanctuarului ceresc, iar păcatele care fuseseră mărturisite în timp ce Se aflase în Sfânta Sfintelor au fost puse asupra lui Satana, autorul păcatului, care trebuie să sufere pedeapsa pentru ele.* [404]
Prea târziu! Prea târziu!
Apoi, am văzut că Domnul Isus a dezbrăcat mantia preoţească şi S-a îmbrăcat cu veşmintele Sale împărăteşti. Pe capul Său erau multe coroane, coroană în coroană. El a părăsit curţile cerului înconjurat de oştirea îngerească. Plăgile cădeau peste locuitorii pământului. Unii Îl acuzau pe Dumnezeu şi Îl blestemau. Alţii s-au grăbit la cei din poporul lui Dumnezeu şi i-au rugat să-i înveţe cum să scape de judecăţile Sale. Totuşi sfinţii nu mai aveau nimic pentru ei. Ultima lacrimă pentru cei păcătoşi fusese vărsată, ultima rugăciune plină de agonie fusese înălţată, ultima povară fusese purtată, ultima avertizare fusese vestită. Vocea plăcută a milei nu mai urma să le adreseze nicio invitaţie. Când sfinţii şi tot cerul au fost interesaţi de mântuirea lor, ei nu au avut niciun interes pentru ei înşişi. Viaţa şi moartea le fuseseră prezentate. Mulţi au dorit viaţa, dar nu au făcut niciun efort pentru a o câştiga. Ei nu au ales viaţa, iar acum nu mai era niciun sânge ispăşitor pentru a le spăla vinovăţia, niciun Mântuitor plin de milă care să pledeze pentru ei şi să strige: „Mai cruţă-i puţină vreme pe cei păcătoşi.” Tot cerul se unise cu Isus, iar ei au auzit cuvintele îngrozitoare: „S-a sfârşit!” Planul de Mântuire fusese îndeplinit, dar puţini aleseseră să îl accepte. Când vocea milei încetase să se audă, cei nelegiuiţi au fost cuprinşi de groază. Ei au auzit cuvintele rostite cu o claritate îngrozitoare: „Prea târziu! Prea târziu!”
Aceia care nu preţuiseră Cuvântul lui Dumnezeu alergau încoace şi încolo, rătăcind de la o mare la alta şi de la nord la est pentru a căuta Cuvântul Domnului. [405] Îngerul a spus: „Ei nu îl vor găsi. În ţară este foamete, nu foamete de pâine, nu sete de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului. Ce ar da ei pentru un cuvânt de aprobare din partea lui Dumnezeu! Dar nu vor primi nimic, ci vor trebui să sufere de foame şi sete în continuare. Ei au desconsiderat zi după zi mântuirea, preţuind bogăţiile şi plăcerile pământeşti mai mult decât orice altă comoară sau atracţie cerească. Ei L-au respins pe Isus şi i-au dispreţuit pe sfinţii Săi. Cei întinaţi trebuie să rămână întinaţi pentru totdeauna.”
Mulţi dintre cei nelegiuiţi erau foarte înfuriaţi în timp ce sufereau efectele plăgilor. Era o scenă de agonie îngrozitoare. Părinţii le reproşau cu amărăciune copiilor, iar copiii le reproşau părinţilor, fraţii le reproşau surorilor, iar surorile le reproşau fraţilor. Strigăte şi vaiete puternice se auzeau din toate direcţiile: „Tu m-ai împiedicat să primesc adevărul, care m-ar fi salvat de această oră îngrozitoare.” Oamenii se întorceau împotriva pastorilor lor cu o ură înverşunată şi le reproşau zicând: „Tu nu ne-ai avertizat. Ne-ai spus că toată lumea urmează să fie convertită şi ai strigat: ’Pace, pace!’ pentru a linişti orice temere. Nu ne-ai spus despre ora aceasta şi ai declarat despre aceia care ne-au avertizat că sunt nişte oameni fanatici şi răi, care ne vor ruina.” Totuşi am văzut că pastorii nu au scăpat de mânia lui Dumnezeu. Suferinţa lor a fost de zece ori mai mare decât suferinţa celorlalţi.