Chivotul lui Dumnezeu era un cufăr sfânt, făcut pentru a conţine cele Zece Porunci. Legea aceasta Îl reprezenta pe Dumnezeu Însuşi. Chivotul era considerat a fi slava şi puterea lui Israel. Dovada prezenţei divine stătea deasupra lui zi şi noapte. Preoţii care slujeau înaintea lui erau consacraţi cu sfinţenie pentru slujba aceasta. Ei purtau un pieptar încrustat cu pietre preţioase diferite, aceleaşi pietre care alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetăţii lui Dumnezeu. Pe pietrele preţioase montate în aur erau gravate numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Pieptarul era o lucrătură bogată şi frumoasă, care acoperea pieptul preotului, fiind prins de umeri.
La dreapta şi la stânga pieptarului era montată câte o piatră preţioasă mai mare şi foarte strălucitoare. Când judecătorii erau confruntaţi cu probleme dificile, cu privire la care nu puteau să ia o hotărâre, aceste probleme le erau prezentate preoţilor, iar ei Îl întrebau pe Dumnezeu, care le răspundea. Dacă răspunsul Său era favorabil şi dacă El voia să le asigure succesul, un nimb de lumină şi slavă se aşeza peste piatra preţioasă din dreapta. Dacă El nu era de acord, un nor se aşeza peste piatra preţioasă din stânga. Când Îl întrebau pe Dumnezeu dacă trebuie să meargă la război, iar piatra preţioasă din dreapta era înconjurată de lumină, răspunsul era: „Mergeţi şi biruiţi.” [183, 184] Când piatra preţioasă din stânga era umbrită de un nor, răspunsul era: „Să nu mergeţi, nu veţi birui.”
O dată pe an, când intra în Sfânta Sfintelor şi slujea înaintea chivotului şi în prezenţa uimitoare a lui Dumnezeu, marele preot punea întrebări, iar Dumnezeu îi răspundea adesea printr-o voce auzibilă. Când nu-i răspundea printr-o voce, Dumnezeu făcea să strălucească raze sfinte de slavă şi lumină peste heruvimul din dreapta chivotului, în semn de aprobare sau favoare. Dacă refuza cererile poporului, un nor se aşeza peste heruvimul din stânga.
Chivotul lui Dumnezeu era însoţit de patru îngeri în toate călătoriile pentru a-l ocroti de orice pericol şi pentru a îndeplini orice misiune li se cerea în legătură cu chivotul. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, urmat de îngeri, a mers în faţa chivotului când acesta a ajuns la Iordan, iar apele au fost despărţite înaintea prezenţei Sale. Domnul Hristos şi îngerii au stat lângă chivot şi lângă preoţi în mijlocul râului, până când întregul Israel a traversat Iordanul. Domnul Hristos şi îngerii au însoţit înconjurarea Ierihonului şi, în cele din urmă, au dărâmat zidurile masive ale cetăţii şi au dat Ierihonul în mâinile lui Israel.
Rezultatul neglijenţei lui Eli
Eli era mare preot şi i-a înălţat pe fiii lui în poziţia de preoţi. Numai lui Eli i s-a îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor, o dată pe an. Fiii lui slujeau la intrarea în tabernacul şi oficiau jertfirea animalelor şi aducerea lor pe altar. Ei au abuzat continuu de slujba aceasta sfântă. Fiii lui Eli erau egoişti, zgârciţi, lacomi şi destrăbălaţi. Dumnezeu l-a mustrat pe Eli pentru neglijenţa lui nelegiuită în disciplinarea familiei. Eli i-a mustrat pe fiii lui, dar nu le-a pus restricţii. După ce au fost puşi în slujba sfântă a preoţiei, Eli a auzit despre [185] comportamentul pe care îl aveau ei, reţinând abuziv din jertfele copiilor lui Israel, despre încălcările îndrăzneţe ale Legii lui Dumnezeu pe care le săvârşeau ei şi despre purtarea lor violentă, care a determinat Israelul să păcătuiască.
Domnul i-a descoperit lui Samuel pedepsele pe care le va aduce asupra lui Eli din cauza neglijenţei lui. „Atunci, Domnul a zis lui Samuel: ’Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui... s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.’”
Nelegiuirile fiilor lui Eli erau atât de îndrăzneţe, de jignitoare faţă de un Dumnezeu sfânt, încât nicio jertfă nu putea să ispăşească o asemenea fărădelege săvârşită în mod intenţionat. Preoţii aceştia păcătoşi au profanat jertfele care Îl reprezentau pe Fiul lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor blasfemator, ei îşi băteau joc de sângele ispăşirii, care conferea eficacitate tuturor jertfelor.
Samuel i-a spus lui Eli cuvintele Domnului, iar „Eli a zis: ’Domnul este Acesta, să facă ce va crede!’” Eli ştia că Dumnezeu fusese dezonorat şi simţea că păcătuise. El a fost de acord ca Dumnezeu să pedepsească neglijenţa lui păcătoasă. Eli i-a făcut cunoscut întregului Israel cuvântul pe care Domnul i l-a adresat lui. Prin faptul acesta, el s-a gândit să corecteze, într-o anumită măsură, neglijenţa lui păcătoasă din trecut. Blestemul rostit asupra lui Eli nu a fost amânat multă vreme.
Israeliţii au intrat în război cu filistenii şi au fost învinşi, iar patru mii dintre ei au fost ucişi. [186] Evreilor le-a fost frică. Ei ştiau că, dacă vor auzi despre înfrângerea lor, celelalte popoare vor fi încurajate să intre în război cu ei. Bătrânii lui Israel au crezut că înfrângerea lor a fost cauzată de faptul că nu au dus cu ei chivotul lui Dumnezeu şi au cerut să fie adus chivotul legământului de la Şilo. Ei s-au gândit la traversarea Iordanului şi la cucerirea uşoară a Ierihonului, care au avut loc în timp ce purtau chivotul, şi au hotărât că tot ce era necesar pentru a triumfa împotriva vrăjmaşilor lor era aducerea chivotului. Ei nu şi-au dat seama că puterea lor a constat în ascultarea de Legea aflată în chivot, care era o reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi. Preoţii imorali Hofni şi Fineas au însoţit chivotul sfânt, călcând Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii aceştia au condus chivotul în tabăra lui Israel. Încrederea soldaţilor a fost restabilită, iar ei au fost convinşi că vor avea succes.
Chivotul este luat
„Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de filisteni şi au zis: ’Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?’ Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. ’Vai de noi!’ au zis ei, ’căci n-a fost aşa ceva până acum.’ ’Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă şi fiţi oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiţi oameni şi luptaţi!’ Filistenii [187] au început lupta, şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.”
Filistenii au crezut că acest chivot era dumnezeul israeliţilor. Ei nu ştiau că Dumnezeul cel viu, care a creat cerurile şi pământul şi care a dat Legea Sa pe Sinai, a trimis prosperitatea sau împrejurările potrivnice în funcţie de ascultarea sau călcarea Legii Sale, aflate în chivotul sfânt.
Israel a fost măcelărit. Eli stătea pe marginea drumului, aşteptând cu inima tremurândă să primească veşti de la armată. Îi era teamă că oştirea filistenilor ar putea să ia chivotul lui Dumnezeu şi să îl profaneze. Un sol al armatei a alergat la Şilo şi l-a înştiinţat pe Eli că fiii lui fuseseră ucişi. El a fost în stare să audă lucrul acesta cu un anume calm, pentru că a avut motive să se aştepte la aceasta. Totuşi, când solul a adăugat: „Şi chivotul lui Dumnezeu a fost luat”, Eli s-a clătinat cuprins de groază pe scaunul lui, a căzut pe spate şi a murit. El a avut parte de mânia lui Dumnezeu care venise asupra fiilor lui. El a fost vinovat într-o mare măsură pentru nelegiuirile lor, deoarece neglijase să le pună restricţii. Capturarea chivotului lui Dumnezeu de către filisteni a fost considerată nenorocirea cea mai mare care putea să cadă peste Israel. Soţia lui Fineas, care năştea şi era pe punctul de a muri, i-a dat copilului ei numele Icabod, spunând: „S-a dus slava din Israel!”
În ţara filistenilor
Dumnezeu a îngăduit ca vrăjmaşii să ia chivotul Său pentru a le arăta israeliţilor cât de zadarnic era să se încreadă în chivot, simbolul prezenţei Sale, în timp ce ei profanau [188] poruncile conţinute în chivot. Dumnezeu voia să-i umilească îndepărtând de la ei chivotul sfânt, în care se încredeau cu îndrăzneală, considerându-l sursa puterii lor.
Filistenii au triumfat văzând că Îl au pe renumitul Dumnezeu al israeliţilor, care săvârşise minuni atât de mari pentru ei şi îi făcuse să fie un motiv de groază pentru vrăjmaşii lor. Ei au dus chivotul lui Dumnezeu la Aşod şi l-au pus într-un templu plin de splendoare, construit în cinstea celui mai popular zeu al lor, Dagon. Chivotul a fost pus lângă zeul lor. A doua zi dimineaţa, preoţii acelor zei au intrat în templu şi au fost îngroziţi când au descoperit că Dagon căzuse cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Ei l-au ridicat pe Dagon şi l-au aşezat în poziţia în care s-a aflat înainte. Au crezut că zeul a căzut din întâmplare. Dar în dimineaţa următoare, l-au găsit din nou căzut cu faţa la pământ, iar capul şi ambele mâini ale lui Dagon erau tăiate.
Îngerii lui Dumnezeu, care însoţiseră fără încetare chivotul, au făcut să cadă la pământ idolul acesta neînsufleţit, iar după aceea l-au mutilat pentru a arăta că Dumnezeul cel viu era mai presus de toţi zeii şi orice zeu păgân era un lucru de nimic înaintea Sa. Păgânii aveau un respect mare faţă de zeul lor, Dagon, iar când l-au găsit mutilat şi zăcând cu faţa la pământ înaintea chivotului lui Dumnezeu au fost trişti şi au considerat că faptul acesta era un semn rău pentru filisteni. Ei s-au gândit că filistenii şi toţi zeii lor vor urma totuşi să fie biruiţi şi nimiciţi de evrei şi că Dumnezeul evreilor va fi mai mare şi mai puternic decât toţi zeii. Ca urmare, au îndepărtat chivotul lui Dumnezeu din templul idolului lor şi l-au pus într-un loc unde era singur.
Chivotul lui Dumnezeu a fost păstrat de filisteni timp de şapte luni. Ei îi biruiseră pe israeliţi şi luaseră chivotul lui Dumnezeu, în care presupuneau că se afla [189] puterea lor, gândindu-se că vor fi în siguranţă pentru totdeauna şi nu le va mai fi teamă de armatele lui Israel. Totuşi, în mijlocul bucuriei pe care o aveau datorită succesului lor, pretutindeni în ţară s-a auzit jale, iar cauza a fost atribuită, într-o mare măsură, chivotului lui Dumnezeu. Acesta a fost purtat din loc în loc cu groază, iar nimicirea lui Dumnezeu venea pe urma lui, până când filistenii au fost într-o mare încurcătură, pentru că nu ştiau ce să facă. Îngerii care însoţeau chivotul îl păzeau de orice rău. Filistenii nu au îndrăznit să-l deschidă, pentru că zeul lor, Dagon, avusese o soartă atât de rea încât le era teamă să-l atingă sau să stea în apropierea lui. Ei i-au chemat pe preoţi şi pe ghicitori şi i-au întrebat cum ar trebui să procedeze cu chivotul lui Dumnezeu. Aceştia i-au sfătuit să-l trimită înapoi la poporul căruia îi aparţinea şi să trimită împreună cu el un dar valoros, care, dacă Dumnezeu va binevoi să-l accepte, va face să fie vindecaţi. De asemenea, ei au înţeles că mâna lui Dumnezeu era îndreptată împotriva lor pentru că luaseră chivotul Său, care îi aparţinea numai lui Israel.
Înapoierea chivotului în Israel
Unii nu erau în favoarea înapoierii chivotului. Faptul de a duce înapoi chivotul era prea umilitor, iar filistenii au declarat cu insistenţă că niciunul dintre ei nu va îndrăzni să-şi rişte viaţa pentru a transporta chivotul Dumnezeului lui Israel, care adusese moartea asupra lor. Sfătuitorii lor i-au avertizat pe filisteni să nu-şi împietrească inimile, aşa cum făcuseră egiptenii şi faraonul, şi să determine să vină asupra lor nenorociri şi pedepse chiar şi mai mari. Pentru că tuturor le era frică să ia chivotul lui Dumnezeu, ei i-au sfătuit spunând: „’Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului [190] şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.’ Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga.”
Filistenii ştiau că vacile nu puteau fi determinate să îşi părăsească viţeii care erau acasă decât dacă ar fi fost îndemnate de vreo putere nevăzută. Vacile au mers direct spre Bet-Şemeş, mugind după viţeii lor, şi totuşi îndepărtându-se de ei fără să se abată. Domnitorii filistenilor au mers după carul care purta chivotul până la hotarul Bet-Şemeşului. Ei nu au îndrăznit să lase chivotul sfânt întru totul în seama vacilor. Ei s-au temut că, dacă se va întâmpla vreun rău chivotului, asupra lor vor veni nenorociri mai mari. Ei nu ştiau că îngerii lui Dumnezeu însoţeau chivotul şi călăuzeau vacile spre locul unde trebuiau să ajungă.
Pedepsirea încumetării
Oamenii din Bet-Şemeş lucrau la câmp, iar când au văzut chivotul Domnului în carul tras de vaci, s-au bucurat mult. Ei ştiau că aceasta era lucrarea lui Dumnezeu. Vacile au tras carul în care era chivotul aproape de o piatră mare şi s-au oprit. Leviţii au dat jos din car chivotul Domnului şi darul de la filisteni şi au adus ca jertfă de ardere-de-tot lui Dumnezeu vacile, carul care purtase [191] chivotul sfânt şi darul de la filisteni. Domnitorii filistenilor s-au întors la Ecron, iar pedeapsa asupra lor a încetat.
Oamenii din Bet-Şemeş s-au gândit la puterea pe care o avusese chivotul de a determina săvârşirea unor minuni atât de mari şi au fost curioşi să ştie ce se afla în interiorul lui. Ei au considerat că acel chivot avea o mare putere în sine însuşi, şi nu I-au atribuit lui Dumnezeu puterea aceasta. Numai oamenii consacraţi slujbei sfinte puteau să privească în interiorul chivotului fără a fi nimiciţi, pentru că faptul acesta era ca şi când L-ar fi privit pe Dumnezeu Însuşi. Când oamenii şi-au satisfăcut curiozitatea şi au deschis chivotul pentru a vedea interiorul lui sfânt, lucru pe care păgânii idolatri nu au îndrăznit să îl facă, îngerii care însoţeau chivotul au ucis peste cincizeci de mii de oameni.
Ca urmare, oamenilor din Bet-Şemeş le-a fost frică de chivot şi au spus: „’Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Şi la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi?’ Au trimis soli la locuitorii din Chiriat-Iearim, ca să le spună: ’Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; pogorâţi-vă şi suiţi-l la voi.’” Oamenii din Chiriat-Iearim au dus chivotul Domnului în casa lui Abinadab şi l-au consacrat pe fiul lui pentru slujba de a-l păzi. Evreii fuseseră asupriţi de filisteni timp de douăzeci de ani şi au fost umiliţi şi făcuţi să se pocăiască de păcatele lor. Samuel a mijlocit pentru ei, iar Dumnezeu a avut din nou milă de evrei. Filistenii au pornit un război cu ei, dar Domnul a lucrat din nou într-un mod minunat pentru poporul Israel şi israeliţii i-au biruit pe vrăjmaşii lor.
Chivotul a rămas în casa lui Abinadab, până când David a fost instaurat ca împărat. El a adunat toţi oamenii aleşi ai lui Israel, treizeci de mii, şi a mers să ia chivotul lui Dumnezeu. Ei au pus chivotul într-un car nou şi l-au scos din casa lui Abinadab. [192] Uza şi Ahio, fiii lui Abinadab, au condus carul. David şi toată casa lui Israel au cântat la diferite instrumente muzicale spre slava Domnului. „Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu.” Uza era furios pe boi, pentru că se împiedicaseră. El a manifestat o neîncredere vizibilă în Dumnezeu, ca şi când Acela care adusese chivotul din ţara filistenilor nu putea să aibă grijă de el. Îngerii care au însoţit chivotul l-au lovit pe Uza pentru nerăbdarea plină de încumetare de care a dat dovadă punând mâna pe chivot. „David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: ’Cum să intre chivotul Domnului la mine?’ N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat.” David ştia că el era un om păcătos şi i-a fost teamă că, asemenea lui Uza, ar putea să se încumete în vreun fel şi să aducă mânia lui Dumnezeu asupra lui. „Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat, şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui.”
Dumnezeu voia să-i înveţe pe cei din poporul Său că, deşi chivotul era un motiv de groază şi moarte pentru cei care călcaseră poruncile Sale, aflate în el, totuşi era o binecuvântare şi o putere pentru aceia care erau ascultători de poruncile Sale. Când a auzit că toţi cei din casa lui Obed-Edom au fost binecuvântaţi într-o mare măsură şi că toţi prosperaseră datorită chivotului lui Dumnezeu, David a fost nerăbdător să-l aducă în cetatea lui. Totuşi, înainte de a îndrăzni să mute chivotul sfânt, David s-a sfinţit înaintea lui Dumnezeu şi a poruncit ca toţi oamenii aflaţi în poziţiile cele mai înalte [193] din împărăţie să se abţină de la orice treburi lumeşti şi de la tot ce ar fi putut să le abată atenţia de la devoţiunea sfântă. Ca urmare, ei s-au sfinţit în scopul de a duce chivotul sfânt în cetatea lui Dumnezeu. „Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei…
După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire.”
În Templul lui Solomon
După ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bătrânii lui Israel şi pe oamenii cei mai influenţi din popor, cu scopul de a aduce chivotul legământului Domnului din cetatea lui David. Oamenii aceştia s-au consacrat lui Dumnezeu şi, cu o solemnitate şi un respect deosebit, i-au însoţit pe preoţii care au purtat chivotul. „Au adus chivotul Domnului, cortul întâlnirii şi toate uneltele sfinte care erau în cort: preoţii şi leviţii le-au adus. Împăratul Solomon şi toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi şi boi, care n-au putut fi nici număraţi, nici socotiţi, din pricina mulţimii lor.”
Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare şase paşi, el a adus jertfe. Cu cântece, muzică şi o mare ceremonie, „preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în Locul Preasfânt al casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor. Căci heruvimii aveau aripile întinse peste locul [194] chivotului şi acopereau chivotul şi drugii lui pe deasupra”.
Fusese construit un sanctuar plin de splendoare, în conformitate cu modelul care i-a fost arătat lui Moise pe munte şi pe care Domnul i l-a prezentat după aceea lui David. Sanctuarul pământesc a fost făcut asemenea celui ceresc. În afară de heruvimii de pe capacul chivotului, Solomon a făcut încă doi îngeri de mărime mai mare, care stăteau de o parte şi de alta a chivotului, reprezentându-i pe îngerii din cer, care păzesc fără încetare Legea lui Dumnezeu. Frumuseţea şi splendoarea acestui templu sunt imposibil de descris. Acolo, ca şi în tabernacul, chivotul sfânt a fost purtat într-o ordine solemnă şi plină de respect şi a fost pus sub aripile celor doi îngeri grandioşi care stăteau în picioare în Sfânta Sfintelor.
Corul sfânt a cântat spre slava lui Dumnezeu, acompaniat de tot felul de instrumente muzicale. În timp ce vocile răsunau pretutindeni în templu, în armonie cu instrumentele muzicale, şi în timp ce sunetul lor era purtat în văzduh pretutindeni în Ierusalim, norul lui Dumnezeu a coborât asupra templului şi l-a umplut, aşa cum umpluse în trecut tabernaculul. „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.”
Împăratul Solomon a stat pe o platformă de aramă înaintea altarului şi a binecuvântat poporul. Apoi, a îngenuncheat şi, cu mâinile întinse în sus, a rostit rugăciunea cea mai solemnă şi mai stăruitoare către Dumnezeu, în timp ce adunarea era cu faţa aplecată la pământ. După ce Solomon şi-a încheiat rugăciunea, un foc miraculos a coborât din cer şi a mistuit jertfa.
Din cauza păcatelor lui Israel, nenorocirea despre care Dumnezeu spusese că va veni asupra templului dacă poporul Său [195] avea să se îndepărteze de El, s-a împlinit la câteva sute de ani după construirea lui. Dumnezeu i-a făgăduit lui Solomon că, dacă va rămâne credincios şi dacă poporul lui va asculta toate poruncile Sale, templul cel plin de slavă va rămâne veşnic, cu toată splendoarea lui, ca o dovadă a prosperităţii şi a binecuvântărilor măreţe care îi erau dăruite lui Israel datorită ascultării.
Robia lui Israel
Din cauza călcării poruncilor lui Dumnezeu şi a faptelor lor nelegiuite, Dumnezeu a îngăduit ca israeliţii să ajungă în robie pentru a-i umili şi a-i pedepsi. Înainte ca templul să fie nimicit, Dumnezeu le-a descoperit câtorva slujitori credincioşi ai Săi soarta templului, care era mândria lui Israel şi pe care israeliţii îl priveau cu un spirit de idolatrie, păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El le-a descoperit, de asemenea, şi faptul că poporul Israel va fi dus în robie. Chiar înainte de nimicirea templului, oamenii aceştia neprihăniţi au luat chivotul sfânt care conţinea tablele de piatră şi, cu tristeţe şi jale, l-au pus într-un loc tainic, într-o peşteră, pentru a fi ascuns de poporul Israel, din cauza nelegiuirilor lui. Chivotul avea să nu le mai fie redat niciodată şi încă este ascuns. De când a fost ascuns, chivotul sfânt nu a mai fost găsit şi atins niciodată.