Călătoriile poporului Israel

Copiii lui Israel au călătorit prin pustie şi, timp de trei zile, nu au putut să găsească apă bună de băut. Sufereau de sete şi „poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: ’Ce avem să bem?’ Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: ’Dacă vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.’”

Copiii lui Israel păreau să aibă o inimă rea şi necredincioasă. Ei nu erau dispuşi să suporte greutăţile din pustie. Când se confruntau cu dificultăţi pe drum, ei le priveau ca pe nişte situaţii imposibile. Încrederea lor în Dumnezeu se pierdea şi nu puteau să vadă nimic înaintea lor în afară de moarte. „Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: ’Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului [127] în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.’”

Ei nu suferiseră cu adevărat chinurile foamei, căci pentru prezent aveau hrană, dar se temeau pentru viitor. Ei nu puteau să înţeleagă cum va rezista oştirea lui Israel în călătoria lungă prin pustie folosind doar hrana simplă pe care o aveau, şi, în necredinţa lor, îşi vedeau copiii murind de foame. Domnul voia ca ei să ajungă lipsiţi de hrană şi să se confrunte cu dificultăţi pentru ca inima lor să se întoarcă spre El şi, amintindu-şi că îi ajutase până atunci, să aibă încredere în El. Domnul era gata să fie pentru ei un ajutor mereu prezent. Dacă urmau să-L caute în vreme de nevoie, El avea să-Şi manifeste faţă de ei dovezile dragostei şi ale grijii Sale neîncetate.

Totuşi ei păreau a fi dispuşi să se încreadă în Domnul numai atunci când puteau să vadă cu ochii lor dovezile continue ale puterii Sale. Dacă ar fi avut o credinţă adevărată şi neclintită în Dumnezeu, ar fi suportat cu voioşie piedicile, situaţiile neplăcute şi chiar suferinţa reală, având în vedere tot ce făcuse Domnul într-o modalitate atât de minunată pentru eliberarea lor din robie. Mai mult, Domnul le-a făgăduit că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nu vor suferi de nicio boală, pentru că El le-a spus: „Eu sunt Domnul, care te vindecă.”

După o făgăduinţă atât de sigură din partea lui Dumnezeu, necredinţa cu care au anticipat faptul că ei şi copiii lor ar putea să moară de foame era un păcat strigător la cer. Ei suferiseră mult în Egipt din cauza muncii istovitoare. Copiii lor fuseseră ucişi şi, ca răspuns la rugăciunile lor disperate, Dumnezeu avusese milă de ei şi îi eliberase. El le-a promis că va fi Dumnezeul lor, că îi va alege [128] ca popor al Său şi îi va călăuzi într-o ţară întinsă şi bună.

Totuşi ei erau gata să-şi piardă curajul la fiecare suferinţă pe care trebuiau să o suporte pe drumul spre Ţara Făgăduită. Ei suportaseră mult când fuseseră în slujba egiptenilor, dar acum nu puteau să suporte suferinţa în slujba lui Dumnezeu. Când erau puşi la încercare, erau gata să se lase copleşiţi de îndoieli întunecate şi să cadă în descurajare. Murmurau împotriva lui Moise, slujitorul credincios al lui Dumnezeu, şi îl acuzau pentru toate încercările lor, exprimând dorinţa nelegiuită de a fi rămas în Egipt, unde puteau să stea lângă oalele lor cu carne şi să mănânce pâine din belşug.

O învăţătură pentru zilele noastre

Necredinţa şi murmurările copiilor lui Israel îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu de astăzi. Mulţi privesc înapoi şi sunt uimiţi de necredinţa şi murmurările lor continue, după ce Domnul a făcut atât de mult pentru ei, oferindu-le dovezi repetate ale dragostei şi grijii Sale faţă de ei. Ei consideră că nu ar fi trebuit să se arate nerecunoscători. Totuşi unii care gândesc astfel murmură şi sunt nemulţumiţi pentru lucruri de mică importanţă. Ei nu se cunosc pe ei înşişi. Dumnezeu încearcă adesea credinţa lor prin dificultăţi mărunte, iar ei nu suportă încercarea cu nimic mai bine decât Israelul din vechime.

Nevoile prezente ale multora sunt împlinite, totuşi ei nu se încred în Domnul pentru viitor. Când anticipează o nevoie, ei manifestă necredinţă şi cad în descurajare şi tristeţe. Unii se îngrijorează fără încetare, temându-se ca nu cumva să ajungă săraci, iar copiii lor să sufere. Când apar greutăţi sau când sunt aduşi în situaţii dificile – când credinţa şi dragostea lor faţă de Dumnezeu sunt puse la încercare –, ei se dau înapoi din faţa încercării şi murmură cu privire la modalitatea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a le curăţa caracterul. [129] Dragostea lor nu se dovedeşte a fi curată şi desăvârşită pentru a răbda totul.

Credinţa celor din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie puternică, activă şi răbdătoare – o încredere deplină în lucrurile nădăjduite. Atunci, cuvintele unor astfel de oameni vor fi: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Pentru că El S-a purtat cu mărinimie faţă de mine.”

Unii consideră că renunţarea la sine este o adevărată suferinţă. Ei îşi îngăduie un apetit pervertit, iar interzicerea împlinirii poftelor nesănătoase i-ar face chiar şi pe mulţi care se declară a fi creştini să dea înapoi imediat, ca şi când o alimentaţie simplă îi va duce la o adevărată înfometare. Asemenea copiilor lui Israel, ei ar prefera sclavia, un trup bolnav şi chiar moartea, mai degrabă decât să fie lipsiţi de oalele lor cu carne. Tot ce i s-a făgăduit rămăşiţei pentru timpul de necaz sunt pâinea şi apa.

Mana

„Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: ’Ce este aceasta?’ căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: ’Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: «Fiecare dintre voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.»’

Israeliţii au făcut aşa şi au strâns unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul, şi cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin nu ducea lipsă de loc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană. [130] Moise le-a zis: ’Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă.’ N-au ascultat de Moise şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea.

În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi i-au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: ’Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne!’ Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi. Moise a zis: ’Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.’”

Domnul nu este cu nimic mai puţin strict acum cu privire la Sabatul Său decât era atunci când le-a dat copiilor lui Israel îndrumările acestea precise. El le-a cerut să coacă tot ce aveau de copt şi să fiarbă tot ce aveau de fiert în ziua a şasea, ziua de pregătire pentru odihna Sabatului.

Dumnezeu Şi-a manifestat dragostea şi grija Sa cea mare faţă de poporul Lui trimiţându-i pâine din cer. „Oamenii au mâncat hrana îngerilor”, adică hrana pe care le-au dat-o îngerii. Întreita minune a manei – o cantitate dublă în ziua a şasea şi lipsa manei de pe câmp în ziua a şaptea, precum şi păstrarea ei în stare proaspătă pe parcursul Sabatului, în timp ce în zilele celelalte ajungea să nu mai fie bună de mâncat [131] – a avut scopul de a întipări în mintea lor sfinţenia Sabatului.

După ce li s-a oferit hrană din belşug, israeliţilor le-a fost ruşine de necredinţa şi murmurările lor şi au făgăduit să se încreadă în Domnul pe viitor, dar şi-au uitat curând făgăduinţa şi au căzut la prima încercare a credinţei lor.

Apa din stâncă

Israeliţii au plecat din pustia Sin şi şi-au aşezat tabăra la Refidim. Acolo nu era apă de băut. „Atunci, poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: ’Dă-ne apă să bem!’ Moise le-a răspuns: ’Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?’ Poporul stătea acolo, chinuit de sete şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: ’Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?’ Moise a strigat către Domnul şi a zis: ’Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi au să mă ucidă cu pietre.’

Domnul a zis lui Moise: ’Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi porneşte! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.’ Moise a făcut aşa în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela ’Masa şi Me­riba’ (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul zicând: ’Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?’”

Dumnezeu a fost cel care i-a îndrumat pe copiii lui Israel să îşi aşeze tabăra în locul acela unde nu era apă, ca să-i pună la încercare [132] pentru a vedea dacă Îl vor căuta în necazul lor sau dacă vor murmura, aşa cum făcuseră înainte. Având în vedere ce făcuse Dumnezeu pentru ei în eliberarea lor minunată, ar fi trebuit să se încreadă în El în timp de necaz. Ei ar fi trebuit să ştie că El nu va îngădui să moară de sete cei cărora le făgăduise că-i va face să fie poporul Său. Totuşi, în loc de a-L ruga pe Domnul cu umilinţă să le ofe­­re cele ne­cesare, ei au murmurat împotriva lui Moise şi i-au cerut apă.

Fără încetare, Dumnezeu Îşi manifestase puterea într-un mod minunat faţă de ei ca să-i facă să înţeleagă faptul că toate binecuvântările pe care le-au primit au venit de la El, că El putea să le dea sau să le ia înapoi, după cum voia. Uneori, ei au înţeles pe de­plin lucrul acesta şi s-au umilit adânc înaintea Domnului, alteori, când le era sete şi foame, ei îl acuzau pe Moise, de parcă plecaseră din Egipt ca să-l mulţumească pe el. Moise era întristat de murmurările lor nemiloase. El L-a întrebat pe Domnul ce să facă, deoarece oamenii erau gata să-l ucidă cu pietre. Domnul i-a poruncit să ia toiagul lui Dumnezeu şi să lovească stânca. Norul slavei Sale se afla chiar în faţa stâncii. „A despicat stânci în pustie şi le-a dat să bea ca din nişte valuri cu ape multe. A făcut să ţâşnească izvoare din stânci şi să curgă ape ca nişte râuri” (Psalmi 78,15.16).

Moise a lovit stânca, dar Domnul Hristos a fost Acela care a stat lângă el şi a făcut ca apa să curgă din stânca dură. Israeliţii L-au ispitit pe Domnul când le era sete şi au spus: „Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă şi pâine?” Faptul că israeliţii au manifestat o necredinţă atât de strigătoare la cer l-a făcut pe Moise să se teamă că Dumnezeu îi va pedepsi pentru murmurările lor nelegiu­ite. Domnul a pus la încercare credinţa poporului Său, dar israeliţii nu au suportat [133] încercarea. Ei au murmurat cerând mâncare şi apă şi s-au plâns de Moise. Din cauza necredinţei lor, Dumnezeu a îngăduit ca vrăjmaşii să pornească la război împotriva lor, ca să le poată arăta celor din poporul Său de unde vine puterea lor.

Biruinţa asupra lui Amalec

„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci, Moise a zis lui Iosua: ’Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.’ Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mână în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui.”

Moise şi-a ridicat mâinile spre cer, ţinând toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă şi cerând ajutor de la Dumnezeu. Atunci, israeliţii au fost mai puternici şi i-au respins pe vrăjmaşii lor. Când Moise şi-a lăsat mâinile jos, s-a văzut că israeliţii au pierdut îndată tot ce câştigaseră şi au fost biruiţi de vrăjmaşii lor. Moise şi-a ridicat din nou mâinile spre cer, iar israeliţii au fost mai puternici şi vrăjmaşii au fost respinşi.

Acest gest de ridicare a mâinilor spre Dumnezeu avea scopul de a-i învăţa pe israeliţi că, atâta vreme cât se încredeau în Dumnezeu şi se bazau pe puterea şi călăuzirea Sa, El avea să lupte pentru ei şi să-i biruie pe vrăjmaşii lor. Dar, dacă încetau să se [134] bazeze pe puterea Sa şi începeau să se încreadă în puterea proprie, ei aveau să fie chiar mai slabi decât vrăjmaşii lor, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, iar vrăjmaşii lor urmau să-i biruie. Apoi, „Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui, cu tăişul sabiei.

Domnul a zis lui Moise: ’Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducere-aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.’ Moise a zidit un altar şi i-a pus numele ’Domnul, steagul meu’. El a zis: ’Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!’” Dacă israeliţii nu ar fi murmurat împotriva Domnului, El nu ar fi îngăduit ca vrăjmaşii să pornească la război împotriva lor.

Vizita lui Ietro

Înainte de a pleca din Egipt, Moise şi-a trimis soţia şi copiii înapoi la socrul său. După ce a auzit despre eliberarea minunată a israeliţilor din Egipt, Ietro l-a vizitat pe Moise în pustie şi i-a adus soţia şi copiii. „Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise. Moise i-a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva faraonului şi împotriva Egiptului din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum şi cum îi izbăvise Domnul din ele.

Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Şi Ietro a zis: ’Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna [135] faraonului, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.’ Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere-de-tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu.”

În înţelepciunea sa, Ietro a înţeles îndată că răspunderile lui Moise erau foarte mari şi că oamenii din popor apelau la el pentru toate problemele lor, iar el îi învăţa cu privire la poruncile şi Legea lui Dumnezeu. El i-a spus lui Moise: „’Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor, şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.’

Moise a ascultat sfatul socrului său şi a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau [136] poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi. Apoi, Moise a trimis pe socrul său în ţara lui.”

Moise nu era mai presus de poziţia de a fi învăţat de socrul lui. Dumnezeu îl înălţase mult şi făcuse minuni prin el, totuşi Moise nu a considerat că, dacă Dumnezeu îl alesese să-i înveţe pe alţii şi săvârşise lucruri minunate prin mâna lui, el nu mai avea nevoie să fie învăţat. Moise a ascultat cu bucurie îndemnurile socrului său şi a adoptat planul său ca fiind o modalitate înţeleaptă de organizare. [137]