Acum, Hristos apare din nou înaintea vrăjmaşilor Săi. Mult deasupra cetăţii, pe o platformă de aur curat, se află un scaun de domnie foarte înalt. Pe scaunul de domnie stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Său sunt supuşii Împărăţiei Sale. Puterea şi maiestatea lui Hristos nu pot fi descrise de nicio limbă şi nu pot fi redate de nicio scriere. Slava Tatălui Îl înconjoară pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple cetatea lui Dumnezeu şi se revarsă dincolo de porţi, umplând întregul pământ cu razele ei.
Cel mai aproape de scaunul de domnie se află aceia care au fost cândva zeloşi în lucrarea lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni smulşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu o devoţiune adâncă şi intensă. Lângă ei se află aceia care şi-au desăvârşit caracterul creştin în mijlocul minciunii şi necredinţei, aceia care au cinstit Legea lui Dumnezeu, în timp ce lumea creştină declara că este anulată, precum şi milioanele de oameni care au fost martiri pentru credinţa lor de-a lungul tuturor veacurilor. Dincolo de ei se află „o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini”. Lupta lor s-a încheiat, biruinţa este câştigată. Ei şi-au încheiat alergarea şi au primit premiul. Ramura de finic din mâinile lor este un simbol al [421, 422] triumfului lor, haina albă este simbolul neprihănirii nepătate a lui Hristos, care le aparţine acum.
Cei răscumpăraţi înalţă un cântec de laudă al cărui ecou răsună în bolţile cereşti. „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” Un înger şi un serafim şi-au unit vocile în cântecul de adorare. Când au văzut puterea şi răutatea lui Satana, cei răscumpăraţi au înţeles mai bine ca niciodată că nicio putere în afară de puterea Domnului Hristos nu era în stare să-i facă să fie biruitori. Nicio persoană din acea mulţime strălucitoare nu îşi atribuia mântuirea sieşi, ca şi când ar fi biruit prin propria putere şi bunătate. Nu se spune nimic despre ce au făcut sau au suferit cei răscumpăraţi, ci subiectul fiecărui cântec, nota fundamentală a fiecărui imn este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apocalipsa 7,10)
În prezenţa locuitorilor pământului şi ai cerului, care sunt adunaţi laolaltă, are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Iar acum, învestit cu maiestate şi putere, Împăratul împăraţilor pronunţă sentinţa cu privire la aceia care s-au răzvrătit împotriva guvernării Sale şi îi pedepseşte pe aceia care au călcat Legea Sa şi au asuprit poporul Său. Profetul lui Dumnezeu spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20,11.12).
Îndată ce cărţile cerului sunt deschise şi privirile lui Isus sunt îndreptate spre cei nelegiuiţi, ei îşi dau seama de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd cu precizie locul în care picioarele li s-au abătut de pe calea [423] curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe au fost purtaţi de mândrie şi de răzvrătire pe calea călcării Legii lui Dumnezeu. Ispitele ademenitoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările de care au abuzat, valurile de har pe care le-au respins din cauza inimii lor încăpăţânate şi nepocăite – toate apar înaintea lor ca şi când ar fi scrise cu litere de foc.
Imaginea panoramică a marii lupte
Deasupra scaunului de domnie se arată crucea şi, ca într-o imagine panoramică, apar evenimentele ispitirii şi căderii lui Adam, precum şi paşii succesivi ai marelui Plan de Mântuire. Naşterea umilă a Mântuitorului, viaţa Lui simplă de copil ascultător, botezul Său în Iordan, postul şi ispitirea din pustie, lucrarea Sa publică, în care le-a descoperit oamenilor cele mai preţioase binecuvântări ale cerului, zilele pline de fapte de dragoste şi milă, nopţile de rugăciune şi veghere în singurătatea munţilor, comploturile pline de invidie, ură şi răutate cu care au fost răsplătite binecuvântările Sale, agonia tainică şi îngrozitoare din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor întregii lumi, trădarea Sa în mâinile gloatei ucigaşe, evenimentele înspăimântătoare din noaptea aceea de groază, când a fost părăsit de cei mai iubiţi dintre ucenicii Săi, condus cu cruzime pe străzile Ierusalimului fără să opună nicio rezistenţă, Fiul lui Dumnezeu adus înaintea lui Ana de către vrăjmaşii Săi care jubilau, apoi înfăţişat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat şi după aceea dus înaintea lui Irod cel laş şi nemilos, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte – toate aceste scene sunt prezentate în imagini vii.
Apoi, mulţimii care se clatină i se descoperă evenimentele finale: Suferindul cel plin de răbdare mergând pe calea spre Golgota, Prinţul cerului atârnând pe cruce, preoţii aroganţi şi gloata răutăcioasă batjocorind agonia Sa de moarte, întunericul [424] supranatural, pământul care se cutremură, stâncile care se desprind din munţi, mormintele care se deschid, marcând momentul când Răscumpărătorul lumii Şi-a dat viaţa.
Spectacolul uluitor apare exact aşa cum a fost. Satana, îngerii şi supuşii lui nu au nicio putere de a întoarce spatele tabloului propriei lucrări. Fiecare actor îşi aduce aminte de partea pe care a jucat-o. Irod, care i-a ucis pe copiii nevinovaţi din Betleem, ca să-L nimicească pe Împăratul lui Israel, Irodiada cea josnică, asupra sufletului căreia apasă vinovăţia pentru vărsarea sângelui lui Ioan Botezătorul, Pilat cel slab şi ipocrit, soldaţii batjocoritori, preoţii, conducătorii şi gloata înnebunită care a strigat: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – toţi văd enormitatea vinovăţiei lor. Ei caută în zadar să se ascundă de maiestatea divină a feţei Sale, care străluceşte mai puternic decât slava soarelui, în timp ce răscumpăraţii îşi depun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: „El a murit pentru mine!”
În mijlocul mulţimii celor răscumpăraţi se află apostolii lui Hristos, Pavel cel plin de eroism, Petru cel zelos şi Ioan cel iubitor, precum şi fraţii lor sinceri, iar alături de ei se află oştirea vastă a martirilor, în timp ce în afara cetăţii, împreună cu toate lucrurile necurate şi respingătoare, se află aceia care i-au persecutat, i-au pus în închisoare şi i-au ucis. Acolo se află Nero, acel monstru al cruzimii şi răutăţii, care priveşte bucuria şi înălţarea celor pe care i-a torturat cândva şi în al căror chin extrem şi-a găsit el plăcerea satanică. Mama lui se află acolo pentru a fi martora rezultatului lucrării ei, ca să vadă felul în care amprenta rea a caracterului transmis fiului ei, patimile pe care le-a încurajat şi le-a dezvoltat prin influenţa şi exemplul ei au adus ca roade nelegiuirile ce au făcut lumea să se înfioare.
Acolo sunt preoţii şi prelaţii papali, care au pretins că sunt ambasadorii lui Hristos, şi totuşi au folosit roata, [425] închisoarea şi rugul pentru a pune stăpânire pe conştiinţa poporului Său. Acolo sunt papii cei mândri, care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi au îndrăznit să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acei pretinşi părinţi ai bisericii trebuie să dea înaintea lui Dumnezeu o socoteală de care ar fi bucuroşi să fie scutiţi. Prea târziu, ei sunt făcuţi să înţeleagă faptul că Cel Atotştiutor este gelos pentru Legea Sa şi că El nu-i va elibera în niciun fel de vinovăţia lor. Ei văd acum că Domnul Hristos este interesat de binele poporului Său suferind şi simt puterea cuvintelor Sale: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25,40).
La bara judecăţii
Întreaga lume nelegiuită va sta aliniată la bara judecăţii lui Dumnezeu, fiind acuzată de înaltă trădare împotriva guvernării cerului. Oamenii aceia nu au pe nimeni care să pledeze pentru cauza lor, ei sunt lipsiţi de scuză, iar sentinţa morţii veşnice este pronunţată asupra lor.
Acum este evident că plata păcatului nu este independenţa nobilă şi viaţa veşnică. Sclavia, ruina şi moartea sunt plata păcatului. Cei nelegiuiţi văd ce au pierdut prin viaţa lor de răzvrătire. Ei au dispreţuit slava nespus de mare şi veşnică atunci când le-a fost oferită, dar cât de vrednică de dorit li se pare acum. Sufletul cel pierdut strigă: „Aş fi putut să am toate aceste lucruri, dar am ales să le îndepărtez. Oh, ce orbire ciudată! Am dat pacea, fericirea şi cinstea pentru ticăloşie, infamie şi disperare.” Toţi înţeleg că excluderea lor din cer este dreaptă. Ei au declarat de-a lungul vieţii: „Nu vrem ca acest Isus să domnească peste noi.”
Ca fermecaţi, cei nelegiuiţi au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Ei văd în mâinile Sale tablele Legii divine, poruncile pe care [426] le-au dispreţuit şi le-au călcat. Ei sunt martorii izbucnirii uimirii, încântării şi adorării celor mântuiţi şi, în timp ce tonurile cântecului ajung la mulţimile celor din afara cetăţii, toţi exclamă ca unul: „Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3), şi cad cu faţa la pământ, închinându-se Domnului vieţii.