Legea lui Dumnezeu

„După ce au plecat de la Refidim, copiii lui Israel au ajuns în pustia Sinai şi au tăbărât în pustie. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui. Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: ’Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: «Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.’ Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: ’Vom face tot ce a zis Domnul!’ Moise a spus Domnului cuvintele poporului.”

Israeliţii au acceptat ca Dumnezeu să fie Conducătorul lor şi au făcut cu El un legământ solemn prin care au ajuns să fie supuşii deosebiţi ai autorităţii Sale divine. „Şi Domnul a zis lui Moise: ’Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul [138] când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine.’” Când întâlniseră greutăţi pe cale, evreii fuseseră înclinaţi să murmure împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron şi să-i acuze de faptul că au scos oştirea lui Israel din Egipt pentru a o nimici. Dumnezeu voia să-l onoreze pe Moise înaintea lor, ca să-i îndrume să aibă încredere în învăţăturile lui şi să ştie că El pusese Duhul Său peste el.

Pregătirea în vederea apropierii de Dumnezeu

Domnul i-a dat lui Moise îndrumări explicite cu privire la pregătirea israeliţilor pentru momentul când El urma să Se apropie de ei, aşa încât să poată auzi Legea Sa rostită nu de către îngeri, ci chiar de El Însuşi. „Moise a spus Domnului cuvintele poporului. Şi Domnul a zis lui Moise: ’Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va pogorî în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.”

Poporului i s-a cerut să se abţină de la munca şi grijile pământeşti şi să îşi îndrepte gândurile spre lucrurile spirituale. De asemenea, Dumnezeu le-a cerut israeliţilor să îşi spele hainele. El nu este mai puţin pretenţios decât a fost în vremea aceea. El este un Dumnezeu al ordinii şi le cere tuturor celor ce alcătuiesc acum poporul Său de pe pământ să respecte obiceiurile unei curăţenii stricte. Aceia care se închină lui Dumnezeu cu trupul şi hainele murdare nu vin înaintea Sa într-un mod vrednic de acceptat. El nu este mulţumit de lipsa lor de respect faţă de El şi nu va primi slujirea unor închinători murdari, deoarece ei Îl insultă pe Creatorul lor. Acela care a creat cerurile şi pământul a considerat curăţenia ca fiind atât de importantă încât a zis: „Să îşi spele hainele.”

„Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: ’Să nu cumva să vă suiţi [139] pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi.’ Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.’” Porunca aceasta a avut scopul de a-i inspira acestui popor răzvrătit o atitudine de venerare profundă faţă de Dumnezeu, autorul şi autoritatea legilor lor.

Grandoarea uimitoare a manifestării lui Dumnezeu

„A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost a­pucat de spaimă.” Oştirile îngereşti care însoţeau Maiestatea Divină au convocat poporul printr-un sunet care s-a asemănat cu sunetul de trâmbiţă şi a răsunat din ce în ce mai puternic, până când pământul întreg a ajuns să tremure.

„Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere.” Maiestatea Divină a coborât într-un nor plin de slavă, însoţită de un alai de îngeri, care păreau ca nişte flăcări.

„Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a pogorât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus. Domnul a zis lui Moise: ’Pogoară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei. [140] Preoţii care se apropie de Domnul să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.’”

Domnul a rostit Legea Sa, vorbind cu o grandoare uimitoare de pe muntele Sinai, pentru ca poporul să creadă. Apoi, a însoţit rostirea Legii cu manifestări nemaipomenite ale autorităţii Sale, pentru ca poporul să ştie că El este singurul Dumnezeu adevărat şi viu. Lui Moise nu i s-a îngăduit să intre în norul de slavă, ci numai să se apropie şi să intre în întunericul dens care îl înconjura. El a stat între popor şi Domnul.

Proclamarea Legii lui Dumnezeu

După ce le-a dat astfel de dovezi ale puterii Sale, Domnul le-a spus cine era El: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Acelaşi Dumnezeu care Îşi arătase înalta putere în mijlocul egiptenilor rostea acum Legea Sa:

„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Dom­nul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, [141] nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Să nu ucizi.

Să nu preacurveşti.

Să nu furi.

Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

Prima şi a doua poruncă rostite de Iehova sunt porunci împotriva idolatriei, pentru că, dacă era practicată, idolatria avea să-i ducă pe oameni până departe în păcat şi răzvrătire, iar rezultatul era aducerea de jertfe omeneşti. Dumnezeu voia să-i ferească de cea mai mică apropiere de asemenea urâciuni. Primele patru porunci au fost date pentru a le arăta oamenilor datoria faţă de Dumnezeu. Porunca a patra constituie legătura dintre marele Dumnezeu şi om. Îndeosebi porunca Sabatului a fost dată pentru binele omului şi pentru cinstirea lui Dumnezeu. Ultimele şase porunci arată datoria omului faţă de semenii lui.

Sabatul urma să fie un semn veşnic între Dumnezeu şi poporul Său. Modalitatea în care urma să fie un semn este următoarea – toţi aceia care vor respecta Sabatul vor arăta prin acest fapt că sunt închinători ai Dumnezeului celui viu, Creatorul cerurilor şi al pământului. Sabatul avea să fie un semn între Dumnezeu şi poporul Său [142] atâta vreme cât Dumnezeu urma să aibă pe pământ un popor care să-I slujească.

„Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: ’Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.’ Moise a zis poporului: ’Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.’

Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: ’Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: «Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri.»’” Prezenţa maiestuoasă a lui Dumnezeu la Sinai şi cutremurul provocat de prezenţa Sa, tunetele şi fulgerele îngrozitoare care au însoţit această apariţie a lui Dumnezeu le-au inspirat oamenilor o asemenea teamă şi un asemenea respect faţă de maiestatea Sa sfântă, încât s-au dat instinctiv înapoi din prezenţa uimitoare a lui Dumnezeu, ca nu cumva să nu fie în stare să suporte slava Sa înspăimântătoare.

Pericolul idolatriei

Dumnezeu a vrut încă o dată să-i păzească pe copiii lui Israel de idolatrie. El le-a spus: „Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur.” Ei erau în pericolul de a imita exemplul egiptenilor şi de a-şi face chipuri cioplite care să-L reprezinte pe Dumnezeu.

Domnul i-a zis lui Moise: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, [143] pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar, dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi şi-i voi nimici.” Îngerul care a mers înaintea lui Israel a fost Domnul Isus Hristos. „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire şi să le dărâmi capiştile. Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău.”

Dumnezeu voia ca poporul Său să înţeleagă faptul că numai El trebuia să fie obiectul închinării, iar când urmau să biruie popoarele idolatre din jurul lor, israeliţii trebuiau să le nimicească întru totul, ca să nu păstreze niciunul dintre idolii la care se închinau acele popoare. Multe dintre aceste zeităţi păgâne erau foarte scumpe şi aveau o lucrătură frumoasă, care ar fi putut să-i ispitească pe aceia care fuseseră martori la închinarea idolatră ce era atât de obişnuită în Egipt, până acolo încât să privească aceste obiecte neînsufleţite cu un anumit grad de respect. Domnul voia ca poporul Său să ştie că El îi folosea pe israeliţi ca să pedepsească aceste popoare şi să nimicească dumnezeii lor tocmai pentru că idolatria le dusese la cele mai mari nelegiuiri.

„Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni [144] într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor şi de la pustie până la Râu (Eufrat). Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta. Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva Mea, căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, şi aceasta ar fi o cursă pentru tine” (Exod 27-33).

După ce Dumnezeu i-a spus lui Moise care vor fi judecăţile Sale şi, de asemenea, care sunt făgăduinţele Sale şi după ce le-a scris pentru popor, Domnul i-a zis: „’Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el.’ Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: ’Vom face tot ce a zis Domnul’” (Exod 24,1-3).

Moise nu scrisese cele Zece Porunci, dar scrisese judecăţile pe care Dumnezeu voia ca poporul să le respecte şi făgăduinţele care se vor împlini cu condiţia ca poporul să asculte de El. Moise a citit toate acestea înaintea poporului, iar poporul s-a angajat prin legământ că va asculta toate cuvintele pe care le spusese Domnul. Apoi, Moise a scris într-o carte legământul solemn şi a adus jertfă înaintea lui Dumnezeu pentru [145] popor. „A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: ’Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.’ Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: ’Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.’” Poporul a repetat legământul solemn pe care l-a făcut Domnului, declarând că va face tot ce a spus El şi va fi ascultător (Exod 24,7.8).

Legea veşnică a lui Dumnezeu

Legea lui Dumnezeu a existat înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii au fost guvernaţi de Legea aceasta. Satana a căzut pentru că a călcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce Adam şi Eva au fost creaţi, Dumnezeu le-a făcut cunoscută Legea Sa. Ea nu a fost scrisă atunci, dar Iehova a fost Cel care le-a prezentat-o.

Sabatul şi porunca a patra au fost instituite în Eden. După ce a făcut lumea şi după ce l-a creat pe om, Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om. Nimic din Legea lui Dumnezeu nu s-a înlăturat după căderea lui Adam. Principiile celor Zece Porunci au existat înainte de cădere şi au avut un caracter potrivit pentru nişte făpturi sfinte. După cădere, principiile acelor porunci nu au fost schimbate, ci au fost adăugate porunci noi, care să corespundă stării căzute a omului.

Astfel, a fost stabilit un sistem care cerea jertfirea animalelor pentru a păstra în atenţia omului căzut tocmai faptul pe care şarpele a făcut-o pe Eva să-l pună la îndoială, şi anume că pedeapsa neascultării este moartea. Călcarea Legii lui Dumnezeu a făcut necesar ca Domnul Hristos să moară ca jertfă şi, în felul acesta, să-i deschidă omului o cale de a scăpa de pedeapsă, menţinând, în acelaşi timp, cinstea Legii lui Dumnezeu. Sistemul de jertfe avea scopul de a-l învăţa pe om să fie umil, având în vedere [146] starea lui căzută, şi de a-l face să se pocăiască şi să se încreadă numai în Dumnezeu pentru a primi, prin Răscumpărătorul cel făgăduit, iertarea pentru călcările din trecut ale Legii Sale. Dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi fost călcată, moartea nu ar fi avut loc niciodată şi nu ar fi fost nevoie de porunci suplimentare care să se potrivească stării căzute a omului.

Adam i-a învăţat pe urmaşii săi Legea lui Dumnezeu, care le-a fost transmisă mai departe celor credincioşi din generaţie în generaţie. Călcarea continuă a Legii lui Dumnezeu a făcut necesar potopul. Legea a fost păstrată de Noe şi de cei din familia lui, care au fost salvaţi în corabie prin minunea lui Dumnezeu, datorită faptului că au făcut ce este bine. Noe i-a învăţat pe urmaşii lui cele Zece Porunci. Încă de la Adam, Domnul a păstrat pentru Sine un popor alcătuit din oameni care aveau Legea Sa în inimă. El a spus despre Avraam astfel: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26,5).

Domnul i s-a arătat lui Avraam şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulţi nespus de mult” (Geneza 17,1.2). „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Geneza 17,7).

Apoi, le-a cerut lui Avraam şi urmaşilor lui circumcizia, care era un cerc tăiat în carne, ca o dovadă că Dumnezeu îi separase de toate celelalte popoare ca fiind comoara Sa preţioasă. Prin semnul acesta, ei s-au angajat solemn să nu intre în relaţii de căsătorie cu persoane din alte popoare, deoarece, dacă aveau să facă aşa, urmau să-şi piardă respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa sfântă şi să ajungă [147] asemenea popoarelor idolatre din jurul lor.

Prin actul circumciziei, ei şi-au dat acordul solemn de a-şi împlini partea care le revenea din condiţiile legământului făcut cu Avraam, de a sta separaţi de toate popoarele şi de a fi desăvârşiţi. Dacă ar fi rămas separaţi de celelalte popoare, urmaşii lui Avraam nu ar fi fost atraşi în idolatrie. Prin această separare urma să fie înlăturată ispita cea mare de a se implica în practicile păcătoase ale celorlalte popoare şi de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Pentru că s-au amestecat cu popoarele din jurul lor, ei şi-au pierdut într-o mare măsură ca­racterul deosebit şi sfânt. Dumnezeu a adus foametea în ţara lor, ca să-i pedepsească, iar faptul acesta i-a constrâns să meargă în Egipt pentru a-şi salva viaţa. Totuşi, datorită legământului Său cu Avraam, Dumnezeu nu i-a părăsit în Egipt. El a îngăduit să fie asupriţi de egipteni ca să se întoarcă la El în necazul lor, să aleagă neprihănirea Sa şi guvernarea Sa plină de milă şi să respecte cerinţele Sale.

Când au mers în Egipt erau doar câteva familii. Acestea s-au mărit şi au ajuns o mare mulţime. Unii au fost atenţi pentru a-i învăţa Legea lui Dumnezeu pe copiii lor, dar mulţi dintre israeliţi fuseseră martori la atât de multă idolatrie încât au ajuns să aibă idei confuze cu privire la Legea lui Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu au strigat către El cu sufletul cuprins de suferinţă, rugându-L să sfărâme jugul robiei lor cumplite şi să-i scoată din ţara robiei pentru a fi liberi să-I slujească. Dumnezeu a auzit strigătele lor şi l-a chemat pe Moise ca slujitor al Său pentru a aduce la îndeplinire eliberarea poporului său. După ce au plecat din Egipt şi după ce apele Mării Roşii au fost despărţite, Domnul i-a pus la încercare prin semne, ispite şi minuni pentru a vedea dacă se vor încrede în Acela care îi alesese să fie un popor deosebit [148] de celelalte popoare. Din cauza greutăţilor de pe drum, ei au murmurat împotriva lui Dumnezeu şi au dorit să se întoarcă în Egipt.

Tablele de piatră

Pentru a-i lăsa fără nicio scuză, Domnul Însuşi a binevoit să coboare pe Sinai, îmbrăcat în slavă şi înconjurat de îngerii Săi, şi le-a făcut cunoscută Legea Sa, cele Zece Porunci, în modalitatea cea mai grandioasă şi impresionantă. El nu i-a încredinţat nimănui sarcina de a-i învăţa, nici chiar îngerilor Săi, ci a rostit Legea Sa cu o voce care a fost auzită de întregul popor. Chiar şi atunci, El nu a avut încredere în memoria scurtă a unui popor care era înclinat să uite cerinţele Sale, ci le-a scris cu degetul Său sfânt pe nişte table de piatră. El a dorit să îndepărteze orice posibilitate ca ei să amestece poruncile Sale sfinte cu vreo tradiţie sau să confunde cerinţele Sale cu practicile omeneşti.

Apoi, El S-a apropiat chiar mai mult de poporul Său, care era atât de înclinat să se lase dus în rătăcire, şi nu a vrut să-i lase doar cu cele Zece Porunci. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie, exact aşa cum îl va îndemna El, judecăţile şi legile, oferindu-i îndrumări precise cu privire la lucrurile pe care le cerea să fie îndeplinite şi, astfel, a ocrotit cele Zece Porunci pe care le scrisese pe tablele de piatră. Aceste îndrumări şi cerinţe precise au fost date pentru a atrage la ascultarea de Legea morală, pe care omul supus greşelii era atât de înclinat să o calce.

Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după cădere, aşa cum a fost păstrată în corabie de Noe şi aşa cum a fost respectată de Avraam, nu ar fi fost nevoie de rându­iala circumciziei. De asemenea, dacă [149] ar fi respectat legământul al cărui semn era circumcizia, urmaşii lui Avraam nu ar fi ajuns niciodată în idolatrie, nu s-ar fi îngăduit ca ei să meargă în Egipt şi nu ar fi fost necesar ca Dumnezeu să proclame Legea Sa de pe Sinai, scriind-o pe tablele de piatră şi protejând-o prin îndrumările precise date în judecăţile şi regulamentele scrise de Moise.

Judecăţile şi regulamentele

Moise a scris aceste judecăţi şi regulamente care i-au fost dictate de Dumnezeu când se afla cu El pe munte. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi respectat principiile celor Zece Porunci, nu ar mai fi fost necesare îndrumările precise care i-au fost date lui Moise şi pe care acesta le-a scris într-o carte, arătându-le datoria pe care o au faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Îndrumările precise pe care Domnul le-a dat lui Moise cu privire la datoria pe care o aveau cei din poporul Său unii faţă de alţii şi faţă de străini sunt principiile celor Zece Porunci simplificate şi prezentate într-o modalitate concretă, ca să nu fie puşi în situaţia de a greşi.

Domnul l-a învăţat pe Moise cu minuţiozitate care erau jertfele ceremoniale ce urmau să înceteze la moartea lui Hristos. Sistemul de jertfe era o umbră a jertfirii lui Hristos ca Miel fără cusur.

Prima dată când Domnul a instituit sistemul de jertfe a fost după căderea lui Adam, iar Adam i-a învăţat pe urmaşii lui. Sistemul acesta a fost denaturat înainte de potop şi, de asemenea, a fost denaturat de aceia care s-au despărţit de urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu şi s-au angajat în construirea turnului Babel. În loc de a-I aduce jertfe Dumnezeului cerurilor, au adus jertfe zeilor făcuţi de ei înşişi. Ei nu au adus jertfe pentru că au crezut în Răscumpărătorul care urma să vină, ci pentru că se gândeau că trebuie să-i împace pe zeii lor, aducând ca jertfă pe altarele lor întinate o mare mulţime de animale. Superstiţia lor [150] i-a condus la exagerări mari. Ei i-au învăţat pe oameni că zeii lor vor fi cu atât mai mulţumiţi şi că poporul lor va fi cu atât mai prosper şi mai bogat cu cât jertfa lor va fi mai valoroasă. Ca urmare, adesea, acestor idoli neînsufleţiţi le erau aduse ca jertfă fiinţe omeneşti. Popoarele acelea aveau legi şi regulamente care le conduceau şi care erau extrem de nemiloase. Legile lor erau făcute de oameni a căror inimă nu era sensibilizată de har şi, în timp ce erau dispuşi să treacă peste nelegiuirile cele mai josnice, aceia care deţineau autoritatea aplicau pedepsele cele mai nemiloase pentru nişte greşeli mici.

Moise a avut în vedere lucrul acesta când i-a spus poporului Israel: „Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ’Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput. Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela atât de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?’” (Deuteronom 4,5-8) [151]