Luther și marea Reformă

Cel mai de seamă dintre aceia care au fost chemaţi să conducă biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai curate a fost Martin Luther. Pentru că era un om zelos, plin de râvnă şi devotat, care nu cunoştea o altă teamă decât teama de Dumnezeu şi nu recunoştea nicio altă temelie pentru credinţa religioasă, cu excepţia Sfintelor Scripturi, Luther a fost un om al timpului său, iar prin el Dumnezeu a realizat o mare lucrare pentru reformarea bisericii şi pentru iluminarea lumii.

Într-o zi, pe când cerceta cărţile din librăria universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. Mai înainte, auzise fragmente din evanghelii şi din epistole cu ocazia serviciilor de închinare publică şi crezuse că acestea constituiau întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Acum, pentru prima dată, avea în faţă întreaga Biblie. Cu uimire şi admiraţie, el a răsfoit paginile sfinte şi a citit cuvintele vieţii cu pulsul grăbit şi inima bătându-i puternic în piept. Se oprea din când în când pentru a exclama: „Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da o asemenea carte, ca să fie a mea!” Îngerii din cer se aflau alături de el şi razele de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii sale comorile adevărului. Întotdeauna se temuse să nu Îl supere pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcătoşenie a pus stăpânire pe inima lui ca niciodată mai înainte. Dorinţa stăruitoare de a fi eliberat de păcat şi de a găsi împăcarea cu Dumnezeu [340, 341] l-a determinat în cele din urmă să meargă la mănăstire şi să se dedice unei vieţi monahale.

El folosea pentru studiu fiecare clipă în care putea să se retragă din îndatoririle zilnice, lipsindu-se de somn şi părându-i rău chiar şi pentru momentele petrecute în timpul meselor lui umile. El se delecta mai presus de orice cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Găsise o Biblie legată cu lanţuri de zidul mănăstirii şi se retrăgea adesea pentru a o citi.

Luther a fost hirotonit ca preot şi chemat din mănăstire să preia postul de profesor la Universitatea din Wittenberg. Aici, s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să ţină cursuri despre Biblie, iar psalmii, evangheliile şi epistolele le-au fost explicate mulţimilor de ascultători încântaţi. Luther era un bun cunoscător al Scripturilor, iar harul lui Dumnezeu era cu el. Elocvenţa lui îi captiva pe ascultători, claritatea şi puterea cu care prezenta adevărul îi con­vingeau, iar zelul lui adânc le atingea inima.

Conducător al reformelor

În providenţa lui Dumnezeu, Luther s-a hotărât să viziteze Roma. Papa le promisese o indulgenţă tuturor acelora care vor urca pe genunchi treptele scării cunoscute cu numele de Scara lui Pilat. Într-o zi, Luther îndeplinea actul acesta, când, deodată, i s-a părut că îi vorbeşte o voce asemenea unui tunet: „Cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă!” El a sărit de pe genunchi îngrozit şi ruşinat şi a fugit din locul în care se afla, din cauza nesăbuinţei lui. Acel text nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului său. Din momentul acela, el a înţeles mai clar ca oricând falsitatea faptului de a se încrede în faptele omeneşti în vederea mântuirii şi nevoia unei credinţe neîncetate în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi pentru a nu mai fi închişi niciodată în faţa amăgirilor satanice ale [342] papalităţii. Când a întors spatele Romei, el a făcut lucrul acesta şi în inima lui şi, din momentul acela, despărţirea a fost tot mai mare, până când a rupt orice legătură cu biserica papală.

După întoarcerea de la Roma, Luther a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Wittenberg. Acum, avea libertatea de a se dedica studiului Scripturilor pe care le iubea, aşa cum nu se mai dedicase niciodată înainte. El făcuse un legământ solemn de a studia cu atenţie pentru tot restul vieţii şi de a propovădui cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu declaraţiile şi învăţăturile papilor. El nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci era un vestitor plin de autoritate al Bibliei. El fusese chemat să fie un păstor ce trebuia să pască turma lui Hristos, care flămânzea şi înseta după adevăr. El a declarat cu fermitate că toţi creştinii nu trebuie să accepte nicio altă învăţătură, cu excepţia acelora care se bazează pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Cuvintele acestea au lovit chiar la temelia supremaţiei papale. Ele conţineau principiul vital al Reformei.

Luther şi-a început cu îndrăzneală lucrarea de apărător al adevărului. Vocea lui s-a auzit de la amvon, rostind o avertizare stă­ruitoare şi solemnă. El le-a prezentat oamenilor caracterul ofensa­tor al păcatului şi i-a învăţat că era imposibil ca omul să-şi micşo­reze vinovăţia sau să scape de pedeapsă prin fapte. Nimic în afară de pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos nu poate să-l mântuiască pe cel păcătos. Harul lui Hristos nu poate să fie cumpărat, pentru că este un dar fără plată. El i-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească plini de credinţă la Răscumpărătorul cel răstignit. El şi-a povestit propria experienţă dureroasă de căutare zadarnică a mântuirii prin umilinţă şi penitenţe şi i-a asigurat pe ascultătorii lui că numai abătându-şi privirile de la sine însuşi şi crezând în Hristos a găsit pacea şi bucuria. [343]

Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor gânditoare de pretutindeni din Germania. Din predicile şi scrierile lui au ieşit raze de lumină care au trezit şi au iluminat mii de oameni. Credinţa vie lua locul formalismului mort în care biserica fusese ţinută atât de multă vreme. Pe zi ce trecea, oamenii îşi pierdeau încrederea în superstiţiile catolicismului. Barierele prejudecăţilor erau date la o parte. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther verifica fiecare învăţătură şi fie­care declaraţie, era ca o sabie cu două tăişuri care îşi deschidea calea în inima oamenilor. Pretutindeni avea loc o trezire a dorinţei de progres spiritual. Pretutindeni se manifesta o asemenea foame şi sete după neprihănire cum nu fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, care fuseseră îndreptaţi atât de mult timp spre ritualurile şi spre mijlocitorii omeneşti, se întorceau acum cu pocăinţă şi credinţă spre Hristos cel răstignit.

Scrierile reformatorului şi învăţăturile lui ajungeau la fiecare naţiune a creştinătăţii. Lucrarea s-a răspândit în Elveţia şi Olanda. Copii ale scrierilor lor au ajuns în Franţa şi Spania. În Anglia, învăţăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieţii. Adevărul a ajuns, de asemenea, în Belgia şi în Italia. Mii de oameni erau treziţi din amorţeala lor de moarte la o bucurie şi la nădejdea unei vieţi de credinţă.

Luther rupe legăturile cu Roma

Roma era pornită să-l distrugă pe Luther, dar Dumnezeu era apărarea lui. Învăţăturile lui erau auzite pretutindeni – în mănăstiri, în casele ţăranilor, în castelele nobililor, în universităţi, în palatele regilor, iar nobilimea îşi ridica mâinile ca să-i susţină eforturile.

Într-un apel adresat împăratului şi nobililor Germaniei în favoa­rea Reformei creştinismului, [344] Luther a scris cu privire la papa: „Este ceva îngrozitor să vezi omul care se autointitulează locţiitorul lui Hristos etalând un lux pe care niciun împărat nu poate să-l egaleze. Oare înseamnă faptul acesta a fi asemenea lui Isus cel sărac ori asemenea lui Petru cel umil? Se spune că el este conducătorul lumii! Dar Hristos, al cărui locţiitor se laudă că este, a zis: ’Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.’ Se pot extinde domeniile unui locţiitor mai mult ca acelea ale superiorului său?”

Cu privire la universităţi, el a scris astfel: „Îmi este foarte teamă că, dacă nu lucrează sârguincios pentru a explica Sfintele Scripturi şi pentru a le întipări în inima tinerilor, universităţile se vor dovedi a fi porţile cele mari ale iadului. Nu sfătuiesc pe nimeni să îşi trimită copilul într-un loc unde Scripturile nu domnesc mai presus de orice. Fiecare instituţie în care oamenii nu sunt ocupaţi fără încetare cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu va ajunge să fie coruptă.”

Apelul acesta s-a răspândit rapid pretutindeni în Germania şi a exercitat o influenţă puternică asupra oamenilor. Întreaga naţiune a fost determinată să se ralieze în jurul stindardului Reformei. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorinţa de a se răzbuna, l-au îndemnat pe papa să ia măsuri decisive împotriva lui. S-a hotărât ca învăţăturile lui să fie condamnate imediat. Reformatorului şi adepţilor lui le-au fost date şaizeci de zile, după care, dacă nu vor retracta, vor fi excomunicaţi cu toţii.

Când bula papală a ajuns la Luther, el a zis: „O dispreţuiesc şi o atac, pentru că este falsă şi lipsită de evlavie... Hristos Însuşi este condamnat în ea… Mă bucur că sunt nevoit să suport astfel de rele pentru cea mai înaltă dintre cauze. Întotdeauna simt o libertate mai mare în inimă, pentru că, în sfârşit, ştiu că papa este antihristul şi că scaunul său de domnie este al lui Satana însuşi.”

Totuşi cuvântul pontifului de la Roma încă mai avea putere. Închisoarea, tortura şi sabia erau [345] nişte arme puternice pentru a impune supunerea. Totul părea să indice faptul că lucrarea reformatorului era pe punctul de a se încheia. Cei slabi şi superstiţioşi tremurau înaintea decretului papei şi, deşi se manifesta o simpatie generală pentru Luther, mulţi simţeau că viaţa le era prea dragă ca să şi-o rişte pentru cauza reformei.