Ucenicii s-au odihnit în Sabat, fiind întristaţi din cauza morţii Domnului lor, în timp ce Isus, Împăratul slavei, zăcea în mormânt. Când s-a lăsat noaptea, soldaţii au venit să păzească locul de odihnă al Mântuitorului, în timp ce îngerii nevăzuţi zburau pe deasupra locului sfânt. Noaptea a trecut încet şi, pe când era încă întuneric, îngerii veghetori au ştiut că se apropiase momentul eliberării Fiului drag al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit. Pe când aşteptau cu emoţia cea mai adâncă ora triumfului Său, un înger puternic a venit din cer, zburând în grabă. Chipul lui era ca fulgerul, iar hainele lui erau albe ca zăpada. Lumina lui a risipit întunericul dinaintea lui şi i-a făcut pe îngerii cei răi, care pretinseseră triumfători că trupul lui Isus este al lor, să fugă de strălucirea şi slava lui, cuprinşi de groază. Unul dintre îngerii care fuseseră martori la scena umilirii lui Hristos şi care veghea asupra locului Său de odihnă s-a alăturat îngerului venit din cer şi au coborât împreună la mormânt. Când s-au apropiat, pământul a fost zguduit şi a avut loc un mare cutremur.
Soldaţii din garda romană au fost cuprinşi de groază. Unde era acum puterea lor de a păzi trupul lui Isus? Ei nu s-au gândit nici la datoria lor, nici la faptul că ucenicii puteau să-L fure pe Isus. Când lumina îngerilor a strălucit de jur împrejur, mai puternică decât soarele, soldaţii din garda romană au căzut la pământ. [230, 231] Unul dintre îngeri a răsturnat piatra cea mare de la intrarea mormântului şi s-a aşezat pe ea. Celălalt a intrat în mormânt şi a dezlegat ştergarul de pe capul lui Isus.
„Tatăl Tău Te cheamă”
Apoi, un înger din cer a strigat cu un glas care a făcut pământul să se cutremure, spunând: „Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă!” Moartea nu mai putea să îşi păstreze stăpânirea asupra Lui. Isus a înviat ca un biruitor plin de triumf. Oştirea îngerească a privit scena cu o admiraţie solemnă. Când Domnul Isus a ieşit din mormânt, acei îngeri strălucitori s-au aplecat la pământ, I s-au închinat şi L-au salutat cu cântece de biruinţă şi triumf.
Îngerii lui Satana fuseseră obligaţi să fugă din faţa luminii strălucitoare şi pătrunzătoare a îngerilor lui Dumnezeu şi i s-au plâns cu amărăciune împăratului lor că prada le fusese luată cu forţa şi că Acela pe care Îl urâseră atât de mult înviase. Satana şi oştirea lui exaltaseră de bucurie la gândul că puterea lor asupra omului căzut Îl făcuse pe Domnul vieţii să fie pus în mormânt, dar triumful lor diabolic fusese scurt, pentru că, atunci când Isus a ieşit din închisoarea morţii ca un biruitor maiestuos, Satana a ştiut că, după o perioadă, el va trebui să moară, iar împărăţia lui să fie dată Celui căruia Îi aparţinea de drept. El a regretat şi s-a înfuriat pentru faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lui, Isus nu fusese biruit, ci deschisese o cale de mântuire pentru om şi pentru oricine putea să meargă pe ea şi să fie mântuit.
Îngerii cei răi şi comandantul lor au ţinut un consiliu pentru a se gândi cum vor putea să continue să lucreze împotriva guvernării lui Dumnezeu. Satana le-a poruncit slujitorilor lui să meargă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni. El a spus: „Noi am reuşit [232] să-i înşelăm, orbindu-i şi împietrindu-le inima împotriva lui Isus. I-am făcut să creadă că era un impostor. Dar acum, garda aceea romană va duce vestea odioasă că Hristos a înviat. Noi i-am determinat pe preoţi şi pe bătrâni să-L urască pe Isus şi să-L ucidă. Acum, spuneţi-le că, dacă oamenii vor ajunge să ştie că Isus a înviat, ei înşişi vor fi ucişi cu pietre, pentru că au trimis la moarte un om nevinovat.”
Raportul gărzii romane
Când oştirea îngerilor lui Dumnezeu s-a îndepărtat de mormânt şi lumina şi slava lor au dispărut, soldaţii din garda romană au îndrăznit să privească în jurul lor. Ei au fost plini de uimire când au văzut că trupul lui Isus nu mai era acolo. S-au dus în grabă în cetate să le spună preoţilor şi bătrânilor ce văzuseră. În timp ce ucigaşii aceia ascultau raportul lor uluitor, paloarea se aşternea pe feţele lor. Erau cuprinşi de groază, gândindu-se la ce făcuseră. Dacă raportul era corect, ei erau pierduţi. Au rămas tăcuţi pentru un timp, uitându-se unul la altul şi neştiind ce să facă sau ce să spună. A accepta raportul însemna a se condamna singuri. Au mers deoparte să se consfătuiască cu privire la ce era de făcut. Ei au ajuns la concluzia că, dacă raportul adus de soldaţii din garda romană va fi răspândit printre oameni, aceia care L-au trimis pe Hristos la moarte vor fi omorâţi, pentru că au fost ucigaşii Săi.
S-a luat hotărârea de a-i plăti pe soldaţi să păstreze secret lucrul acela. Preoţii şi bătrânii le-au oferit o sumă mare, zicându-le: „Spuneţi aşa: ’Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat’” (Matei 28,13). Când soldaţii au întrebat ce li se va face pentru că au dormit în post, [233] conducătorii iudei le-au făgăduit că îl vor convinge pe guvernator să-i lase în pace şi vor fi în siguranţă. De dragul banilor, soldaţii din garda romană şi-au vândut onoarea şi au fost de acord să urmeze sfatul preoţilor şi al bătrânilor.
Primele roade ale răscumpărării
Când Domnul Isus a strigat, atârnând pe cruce, „S-a isprăvit!”, stâncile s-au rupt, pământul s-a cutremurat şi câteva morminte s-au deschis. Când El a înviat ca biruitor asupra morţii şi mormântului, în timp ce pământul se clătina şi slava cerului strălucea în jurul locului sfânt, la chemarea Sa, mulţi morţi neprihăniţi au înviat ieşind din morminte pentru a fi martori că El înviase. Aceşti sfinţi înviaţi favorizaţi au ieşit din morminte cu un trup proslăvit. Ei au fost aleşi dintre oamenii sfinţi din fiecare veac, de la creaţie şi până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce acei conducători iudei căutau să ascundă faptul învierii lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată din morminte un grup de oameni pentru a mărturisi că Isus înviase şi pentru a proclama slava Sa.
Cei înviaţi aveau staturi diferite, unii având o înfăţişare mai nobilă ca alţii. Mi s-a spus că locuitorii pământului se degradaseră, pierzându-şi puterea şi frumuseţea. Satana are puterea bolii şi a morţii şi, odată cu trecerea fiecărui veac, efectele blestemului au fost tot mai vizibile, iar puterea lui Satana s-a observat tot mai clar. Aceia care au trăit în zilele lui Noe şi Adam aveau un trup, o frumuseţe şi o putere asemenea îngerilor. Totuşi fiecare generaţie succesivă a fost mai slabă şi mai predispusă la boală, iar viaţa oamenilor a avut o durată tot mai mică. Satana a învăţat cum să degradeze neamul omenesc.
Aceia care au ieşit din morminte după învierea lui Isus li s-au arătat multora, spunându-le că jertfa [234] pentru om fusese adusă la îndeplinire, că Domnul Isus, pe care iudeii L-au răstignit, înviase şi, ca dovadă pentru cuvintele lor, ei declarau: „Noi am înviat odată cu El.” Ei au mărturisit că fuseseră chemaţi să iasă din morminte prin puterea Sa cea mare. În ciuda faptului că au fost răspândite minciuni, nici Satana şi îngerii lui, nici preoţii cei mai de seamă nu au putut să ascundă învierea Domnului Hristos, pentru că acest grup de oameni sfinţi, care au fost scoşi din mormintele lor, au răspândit vestea minunată şi fericită. Domnul Isus, de asemenea, li S-a arătat ucenicilor Săi, care erau întristaţi şi cu inima zdrobită, risipind temerile lor şi umplându-i de bucurie.
Femeile de la mormânt
În prima zi a săptămânii, dimineaţa devreme, încă înainte de a se lumina, femeile sfinte au venit la mormânt, aducând miresme pentru a-I unge trupul lui Isus. Ele au descoperit că piatra grea fusese dată la o parte de la intrarea în mormânt şi că trupul lui Isus nu era acolo. Inima le-a fost cuprinsă de teama că vrăjmaşii lor luaseră trupul. Deodată, au văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb, cu feţele strălucitoare. Făpturile acestea cereşti au înţeles cu ce scop veniseră femeile şi le-au spus imediat că Isus nu era acolo, pentru că înviase, dar că puteau să vadă locul unde Se aflase. Îngerii le-au poruncit să meargă şi să le spună ucenicilor că El îi va întâmpina în Galileea. Cu teamă, dar cu o mare bucurie, femeile s-au întors în grabă la ucenicii întristaţi şi le-au spus lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră.
Ucenicii nu au putut să creadă că Domnul Hristos înviase, dar au alergat grăbiţi la mormânt, împreună cu femeile care le aduseseră vestea. Ei au descoperit că Isus nu era acolo, au văzut pânzele în care fusese înfăşurat, dar [235] nu au putut să creadă că El înviase. S-au întors acasă, minunându-se atât de ce văzuseră, cât şi de vestea care le fusese adusă de femei.
Totuşi Maria a ales să mai rămână în jurul mormântului, gândindu-se la ce văzuse şi fiind tulburată de gândul că ar fi putut să se fi înşelat. Ea a simţit că o aşteptau încercări noi. A fost cuprinsă din nou de întristare şi a început să plângă amar. S-a aplecat să privească din nou în interiorul mormântului şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb. Unul stătea acolo unde fusese capul lui Isus, celălalt stătea în locul unde fuseseră picioarele Sale. Ei i-au vorbit cu duioşie şi au întrebat-o de ce plângea. Ea a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20,13).
„Nu mă atinge”
Când s-a întors de la mormânt, Maria L-a văzut pe Isus stând în apropiere, dar nu L-a cunoscut. El i-a vorbit cu duioşie, întrebând-o care era cauza întristării ei şi pe cine căuta. Ea a presupus că era grădinarul şi l-a întrebat dacă El era cel care Îl luase pe Domnul ei, rugându-L să-i spună unde Îl pusese, ca să-L poată lua înapoi. Domnul Isus i-a vorbit cu vocea Sa cerească, spunându-i: „Marie!” Ea era familiarizată cu tonul vocii Sale dragi şi a răspuns îndată: „Învăţătorule!” Plină de bucurie, a fost gata să-L îmbrăţişeze, dar Isus i-a zis: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20,28). Cuprinsă de bucurie, ea s-a grăbit să le ducă ucenicilor vestea cea bună. Domnul Isus S-a înălţat repede la Tatăl Său pentru a auzi personal că El a acceptat jertfa şi pentru a primi toată puterea în cer şi pe pământ.
Îngerii L-au înconjurat ca un nor pe Fiul lui Dumnezeu şi au poruncit să fie ridicate porţile veşnice, ca să poată intra Împăratul slavei. Am văzut că, în timp ce S-a aflat în prezenţa lui Dumnezeu, împreună cu acea oştire cerească strălucitoare şi înconjurat de slava Tatălui, Domnul Isus nu i-a uitat pe ucenicii Săi de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Său ca să Se întoarcă la ucenici şi să le împartă puterea aceasta. El S-a întors în aceeaşi zi şi li S-a arătat ucenicilor. Atunci, le-a îngăduit să-L atingă, deoarece Se suise la Tatăl Său şi primise puterea.
Toma necredinciosul
Toma nu a fost prezent cu ocazia aceea, dar când i s-a spus, nu a primit cu umilinţă raportul ucenicilor, ci a afirmat ferm şi sigur pe el că nu va crede până nu va pune degetul pe rănile cuielor şi nu va atinge coasta care fusese străpunsă de suliţa nemiloasă. Prin declaraţia aceasta, el a arătat o lipsă de încredere în fraţii lui. Dacă toţi ar fi cerut aceeaşi dovadă, nimeni nu L-ar primi acum pe Isus şi nu ar crede în învierea Sa. Totuşi voia lui Dumnezeu era ca raportul ucenicilor să fie primit de aceia care nu vor putea să-L vadă şi să-L audă ei înşişi pe Mântuitorul cel înviat.
Dumnezeu nu a fost mulţumit de necredinţa lui Toma. Când Domnul Isus i-a întâlnit din nou pe ucenicii Săi, Toma a fost prezent, iar când L-a văzut pe Isus, a crezut. Totuşi el declarase că nu va fi mulţumit fără dovada atingerii, pe lângă aceea a vederii, iar Domnul Isus i-a dat dovada pe care o dorise. Toma a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus l-a mustrat pentru necredinţa lui, spunând: „Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice [237] de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20,28.29).
Încurcătura în care s-au aflat ucigaşii lui Hristos
În timp ce vestea se răspândea din cetate în cetate şi din sat în sat, iudeii, la rândul lor, se temeau pentru propria viaţă şi îşi ascundeau ura pe care o nutreau faţă de ucenici. Singura lor speranţă era aceea de a-şi răspândi minciuna. Aceia care doreau ca minciuna aceasta să fie adevărată o acceptau. Când a aflat că Hristos înviase, Pilat a început să tremure. El nu putea să se îndoiască de mărturia primită şi, din clipa aceea, nu şi-a mai găsit liniştea niciodată. El L-a trimis pe Isus la moarte de dragul onorurilor lumeşti şi de teama de a-şi pierde autoritatea şi viaţa. Acum era pe deplin convins că omul de sângele căruia era vinovat nu a fost doar un nevinovat, ci a fost chiar Fiul lui Dumnezeu. Viaţa lui Pilat a fost nenorocită până la sfârşitul ei. Disperarea şi groaza i-au distrus orice simţământ de speranţă şi bucurie. El a refuzat să fie mângâiat şi a suferit o moarte cât se poate de cumplită.
Patruzeci de zile cu ucenicii
Domnul Isus a rămas cu ucenicii Săi patruzeci de zile, aducân-du-le bucurie şi fericire în suflet, pe măsură ce le descoperea tot mai amplu realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu. El le-a încredinţat misiunea de a mărturisi despre lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră cu privire la suferinţele, moartea şi învierea Sa, cu privire la faptul că El adusese o jertfă pentru păcat şi că toţi aceia care vor veni la El vor avea viaţa veşnică. Domnul le-a spus cu sinceritate plină de dragoste că vor fi persecutaţi şi necăjiţi, dar că vor găsi alinare amintindu-şi de experienţa lor şi de cuvintele pe care li le spusese El. Le-a spus că El biruise ispitele lui Satana şi câştigase această biruinţă [238] prin încercări şi suferinţă. Satana nu mai avea nicio putere asupra Sa, dar îşi va îndrepta ispitele împotriva lor şi împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Său. Totuşi ei vor putea să biruie, aşa cum biruise El. Domnul Isus i-a înzestrat pe ucenicii Săi cu puterea de a săvârşi minuni şi le-a spus că, deşi vor fi persecutaţi de oamenii nelegiuiţi, El îi va trimite, din când în când, pe îngerii Săi pentru a-i elibera. Ei nu aveau să-şi piardă viaţa până nu îşi vor îndeplini misiunea, iar apoi, era posibil să li se ceară să-şi pecetluiască mărturia cu propriul sânge.
Urmaşii Săi au ascultat cu bucurie şi nerăbdare învăţăturile Sale, sorbind cu nesaţ fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Lui. Acum ştiau cu certitudine că El era Mântuitorul lumii. Cuvintele Sale pătrundeau adânc în inima lor şi le părea rău că trebuiau să fie despărţiţi curând de Învăţătorul lor ceresc şi că nu vor mai auzi cuvintele Sale pline de mângâiere şi har. Totuşi inima lor era încălzită de dragoste şi de o bucurie imensă, deoarece Isus le-a spus că va merge şi va pregăti un loc pentru ei, apoi Se va întoarce şi îi va lua cu Sine, ca să fie pentru totdeauna împreună cu El. De asemenea, Domnul le-a făgăduit că le va trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, pentru a-i călăuzi în tot adevărul. „Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat” (Luca 24,50).