Poporul Israel a fost adus din nou în pustie, chiar în locul unde Dumnezeu îl încercase imediat după ce a părăsit Egiptul. Domnul le dăduse apă din stâncă, iar apa aceasta continuase să curgă până în clipa când au ajuns din nou în locul acela. Atunci, Domnul a secat izvorul pentru a pune din nou poporul la încercare, ca să vadă dacă va suporta încercarea credinţei sau va murmura iarăşi împotriva Sa.
Când le-a fost sete şi nu au putut să găsească apă, evreii au ajuns nerăbdători şi nu şi-au adus aminte de puterea lui Dumnezeu care le scosese apă din stâncă în urmă cu aproape patruzeci de ani. În loc de a se încrede în Dumnezeu, ei s-au plâns lui Moise şi lui Aaron şi le-au spus: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului!” Cu alte cuvinte, ei doreau să fi fost printre aceia care fuseseră nimiciţi de urgie în timpul răzvrătirii lui Core, Datan şi Abiram.
Ei au întrebat supăraţi: „’Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, [164, 165] nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?’
Moise şi Aaron au plecat de la adunare şi s-au dus la uşa cortului întâlnirii. Au căzut cu faţa la pământ şi li s-a arătat slava Domnului. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ’Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor.’ Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise Domnul.”
Moise îşi pierde răbdarea
„Moise şi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Şi Moise le-a zis: ’Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?’ Apoi, Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea, şi au băut şi vitele. Atunci, Domnul a zis lui Moise: ’Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.’”
Aici Moise a păcătuit. El a ajuns să fie sătul de murmurările continue pe care poporul le adresa împotriva lui şi, la porunca Domnului, a luat toiagul, dar, în loc de a-i vorbi stâncii, aşa cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit-o de două ori cu toiagul, după ce a zis: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” În ocazia aceasta, Moise a vorbit nechibzuit. El nu a spus: „Dumnezeu vă va arăta acum încă o dovadă a puterii Sale şi vă va scoate apă din stânca aceasta.” El nu a atribuit [166] puterii şi slavei lui Dumnezeu faptul că apa va curge din nou din stâncă şi, ca urmare, nu L-a preamărit înaintea poporului. Din cauza acestei greşeli, Dumnezeu urma să nu-i îngăduie lui Moise să conducă poporul în ţara pe care le-o făgăduise.
Această situaţie în care era nevoie de manifestarea puterii lui Dumnezeu a fost o ocazie foarte solemnă, iar Moise şi Aaron ar fi trebuit să o folosească pentru a lăsa o impresie favorabilă în mintea oamenilor. Totuşi Moise a fost provocat şi, pierzându-şi răbdarea şi fiind supărat pe popor, din cauza murmurărilor, a zis: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Prin vorbirea aceasta, el a recunoscut efectiv faptul că murmurările lui Israel şi acuzaţia că el i-a scos din Egipt erau corecte. Dumnezeu îi iertase poporului nelegiuiri mai mari decât greşeala aceasta a lui Moise, dar nu putea să privească păcatul unui conducător al poporului Său la fel cum privea păcatul acelora care erau conduşi. El nu putea să scuze păcatul lui Moise şi să-i îngăduie să intre în Ţara Făgăduinţei.
Domnul i-a dat poporului Său o dovadă inconfundabilă, care arăta că nu Moise era acela care îl eliberase din robia egipteană într-un mod atât de minunat şi mersese înaintea lor în toate călătoriile, ci Îngerul cel puternic despre care spusese: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El” (Exod 23,20.21).
Moise şi-a atribuit sieşi slava care Îi aparţinea lui Dumnezeu şi a făcut necesar ca Dumnezeu să procedeze în felul acesta cu situaţia lui ca să-i arate pentru totdeauna Israelului răzvrătit că nu Moise fusese cel care îl scosese din Egipt, ci Însuşi Dumnezeu. [167] Domnul îi încredinţase lui Moise răspunderea de a conduce poporul Său, în timp ce Îngerul cel puternic mersese înaintea lui în toate călătoriile şi îl călăuzise. Pentru că israeliţii erau atât de înclinaţi să uite că Dumnezeu îi conducea prin Îngerul Său şi să-i atribuie unui om lucrările pe care numai puterea lui Dumnezeu era în stare să le săvârşească, Domnul îi pusese la încercare, pentru a vedea dacă Îl vor asculta. Ei au dat greş la fiecare încercare. În loc de a crede în Dumnezeu şi de a-L recunoaşte ca fiind Acela care presărase pe calea lor dovezile puterii Sale şi semnele vizibile ale grijii şi dragostei Sale, ei au manifestat neîncredere şi i-au atribuit lui Moise plecarea lor din Egipt, acuzându-l ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor. Moise suportase cu o răbdare remarcabilă încăpăţânarea lor. Odată, l-au ameninţat că-l vor omorî cu pietre.
Pedeapsa cea grea
Prin faptul că îi interzicea lui Moise să intre în Ţara Făgăduinţei, Domnul voia să îndepărteze impresia aceasta din mintea lor pentru totdeauna. Domnul îl onorase mult pe Moise. El îi descoperise slava Sa cea mare. El îl acceptase în apropierea Sa sfântă pe munte şi binevoise să-i vorbească aşa cum vorbeşte cineva cu un prieten. El comunicase cu Moise şi, prin el, îi prezentase poporului voia Sa, principiile şi legile Sale. Faptul că fusese înălţat şi onorat în felul acesta de Dumnezeu a făcut ca greşeala lui să fie mult mai mare. Moise s-a pocăit de păcatul lui şi s-a umilit adânc înaintea lui Dumnezeu. El i-a vorbit întregului Israel despre întristarea pentru păcatul lui. El nu a ascuns rezultatul păcatului său, ci le-a spus israeliţilor că, deoarece greşise neatribuindu-I lui Dumnezeu slava cuvenită, nu putea să-i conducă în Ţara Făgăduită. Apoi i-a întrebat: Dacă greşeala lui a fost atât de mare încât a trebuit să fie corectată în felul acela [168] de Dumnezeu, cum priveşte Dumnezeu murmurările lor repetate şi acuzaţiile aduse împotriva lui şi care ar fi pedepsele neobişnuite pe care Dumnezeu ar trebui să le aducă din cauza păcatelor lor?
Aceasta a fost singura ocazie în care Moise a îngăduit să fie întărită impresia că el fusese cel care scosese apă din stâncă şi nu a preamărit numele Domnului în mijlocul poporului Său. Domnul a vrut să clarifice acest subiect pentru poporul Său, arătând că Moise era doar un om care urmase călăuzirea Unuia mai mare ca el, chiar călăuzirea Fiului lui Dumnezeu. El a vrut să nu lase nicio îndoială cu privire la lucrul acesta. Cui i s-a dat mult i se cere mult. Moise fusese foarte favorizat prin faptul că văzuse maiestatea lui Dumnezeu. Lumina şi slava lui Dumnezeu îi fuseseră oferite cu îmbelşugare. Chipul său reflectase în prezenţa poporului slava pe care Dumnezeu îngăduise să strălucească asupra lui. Toţi vor fi judecaţi în conformitate cu privilegiile pe care le-au avut şi cu lumina şi binecuvântările care le-au fost date.
Păcatele unor oameni buni, al căror comportament a fost vrednic de a fi imitat, sunt deosebit de supărătoare pentru Dumnezeu. Ele îl fac pe Satana să triumfe, tachinându-i pe îngerii lui Dumnezeu pentru greşelile uneltelor alese de El, şi le dă celor nelegiuiţi ocazia de a se înălţa împotriva lui Dumnezeu. Domnul îl condusese pe Moise într-o modalitate deosebită şi îi descoperise slava Sa aşa cum nu făcuse pentru niciun alt om de pe pământ. El era nerăbdător din fire, dar se bazase cu putere pe harul lui Dumnezeu şi implorase cu atâta umilinţă înţelepciunea cerească. Ca urmare, fusese întărit de Dumnezeu şi îşi biruise nerăbdarea, aşa încât a fost numit de Dumnezeu omul cel mai blând de pe faţa întregului pământ.
Aaron a murit pe muntele Hor, pentru că Domnul spusese că nu va intra în Ţara Făgăduinţei din cauza faptului că păcătuise împreună cu Moise cu ocazia scoaterii [169] apei din stânca de la Meriba. Moise şi fiii lui Aaron l-au înmormântat pe munte, pentru ca poporul să nu fie ispitit să facă o ceremonie prea mare în jurul trupului său şi să fie vinovat de păcatul idolatriei.