Ziua Cincizecimii

Când le-a explicat ucenicilor semnificaţia profeţiilor cu privire la Sine, Domnul Isus i-a asigurat că toată puterea i-a fost dată în cer şi pe pământ şi le-a poruncit să meargă şi să propovăduiască Evan­ghelia la orice făptură. Deodată, vechea speranţă a ucenicilor că Isus Îşi va ocupa locul pe tronul lui David din Ierusalim a reînviat şi L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1,6). Mântuitorul a lăsat în mintea lor o incertitudine cu privire la subiectul acesta, răspunzându-le că nu era treaba lor să ştie „vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,7).

Ucenicii au început să spere că venirea minunată a Duhului Sfânt îi va influenţa pe iudei să-L primească pe Isus. Mântuitorul S-a abţinut să le dea orice altă explicaţie, deoarece ştia că, atunci când Duhul Sfânt va veni asupra lor într-o măsură deplină, mintea lor va fi iluminată şi vor înţelege întru totul lucrarea pe care o aveau de făcut şi pe care o vor continua chiar din punctul în care o lăsase El.

Ucenicii s-au adunat în camera de sus, rugându-se cu toţii, îm­pre­ună cu femeile credincioase, cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Săi. Fraţii aceştia, care fuseseră necredincioşi, erau acum pe deplin [241, 242] întemeiaţi în credinţa lor, datorită evenimentelor legate de răstignire şi de învierea şi înălţarea Domnului. Numărul celor adunaţi era de aproximativ o sută douăzeci.

Coborârea Duhului Sfânt

„În Ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţin­du-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Faptul că Duhul Sfânt a luat forma unor limbi de foc, împărţindu-Se deasupra capetelor lor şi rămânând peste cei adunaţi, a fost un simbol al darului care le-a fost dat pentru a vorbi fluent câteva limbi diferite, cu care nu fuseseră familiarizaţi mai înainte. Apariţia focului semnifica zelul fierbinte cu care urmau să lucreze, precum şi puterea care va însoţi cuvintele lor.

Sub influenţa acestei iluminări cereşti, Scripturile, pe care li le explicase Domnul Hristos, au revenit în mintea lor cu o strălucire vie şi cu frumuseţea unui adevăr clar şi puternic. Vălul care îi împiedicase să înţeleagă sfârşitul rânduielilor care fuseseră abolite a fost dat la o parte, iar ei au priceput cu o claritate deplină scopul misiunii Domnului Hristos şi natura Împărăţiei Sale.

Puterea Cincizecimii

Iudeii fuseseră împrăştiaţi în aproape fiecare ţară şi vorbeau limbi diferite. Ei veniseră de la distanţe mari la Ierusalim şi locuiau temporar acolo [243] ca să poată rămâne pentru perioada sărbătorilor religioase, care erau în plină desfăşurare, şi pentru a respecta cerinţele ceremoniale. Când s-au adunat acolo, iudeii vorbeau toate limbile aflate în circulaţie la data aceea. Diversitatea limbilor era o mare piedică pentru lucrarea slujitorilor lui Dumnezeu de a predica învăţătura despre Domnul Hristos până în cele mai îndepărtate părţi ale lumii. Faptul că Dumnezeu a împlinit această nevoie a apostolilor într-o modalitate miraculoasă a fost pentru oameni confirmarea deplină a mărturiei lor despre Hristos. Duhul Sfânt făcuse pentru ei un lucru pe care ei nu ar fi fost în stare să-l realizeze nici pe parcursul unei vieţi întregi. Acum, ei puteau să răspândească adevărul Evangheliei până departe, vorbind cu acurateţe limba acelora pentru care lucrau. Darul acesta miraculos a fost dovada cea mai înaltă pe care puteau să o prezinte lumii pentru a arăta că misiunea lor purta semnătura Cerului.

„Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: ’Toţi aceştia care vorbesc, nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?’”

Preoţii şi conducătorii s-au înfuriat peste măsură din cauza acestei manifestări uimitoare, despre care s-a vorbit pretutindeni în Ierusalim şi în împrejurimi, dar nu au îndrăznit să dea curs răutăţii lor, de teama de a nu fi victimele urii oamenilor. Ei Îl uciseseră pe Domnul, dar iată că aici se aflau slujitorii Săi, nişte oameni neînvăţaţi din Ga­lileea, care prezentau împlinirea minunată a profeţiei şi învăţătura lui Isus, vorbind în toate limbile din vremea aceea. Ei vorbeau cu putere despre [244] lucrările minunate ale Mântuitorului şi le explicau ascultătorilor lor Planul de Mântuire înfăptuit prin mila şi jertfa Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele lor convingeau şi converteau miile de oameni care le ascultau. Tradiţiile şi superstiţiile care le fuseseră inspirate de preoţi erau spulberate din mintea lor, iar ei primeau învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Predica lui Petru

Petru le-a explicat că manifestarea aceasta era împlinirea directă a profeţiei lui Ioel, în care vestise faptul că o putere ca aceasta va veni asupra oamenilor lui Dumnezeu ca să-i pregătească pentru o lucrare deosebită.

Petru a prezentat genealogia lui Hristos, care ajungea direct la familia onorabilă a lui David. El nu a folosit niciuna dintre învăţăturile Domnului Isus pentru a dovedi că poziţia lui era adevărată, deoarece ştia că prejudecăţile lor erau atât de mari încât învăţăturile Domnului nu vor avea niciun rezultat. Totuşi el a îndrumat gândurile lor spre David, pe care iudeii Îl considerau a fi un patriarh respectabil al poporului lor.

Petru a spus: „Căci David zice despre El: ’Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea ca să nu mă cla­tin. De aceea, mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde, căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.’”

Aici, Petru arată că David nu ar fi putut să vorbească despre sine însuşi, ci a vorbit într-o modalitate categorică despre Isus Hristos. David a murit la fel ca toţi ceilalţi oameni, iar mormântul lui şi rămăşiţele lui pământeşti respectate fuseseră păstrate cu mare grijă până la data aceea. Ca împărat al lui Israel şi, de asemenea, ca profet, David fusese onorat de Dumnezeu într-o modalitate deosebită. Într-o viziune profetică, i s-au arătat viaţa şi lucrarea viitoare a Domnului Hristos. El a văzut [245] felul în care Domnul urma să fie respins, precum şi evenimentele judecării, răstignirii, înmormântării, învierii şi înălţării la cer.

David a mărturisit că sufletul lui Hristos nu urma să fie lăsat în mormânt şi nici trupul Său nu va vedea putrezirea. Petru arată că profeţia aceasta s-a împlinit prin Isus din Nazaret. Dumnezeu Îl înviase cu adevărat, înainte ca trupul Său să putrezească. Acum, El era Cel înălţat în ceruri.

În ocazia aceea memorabilă, foarte mulţi oameni, care până atunci ridiculizaseră ideea că o persoană atât de umilă cum era Isus ar fi putut să fie Fiul lui Dumnezeu, au ajuns să fie convinşi pe deplin de adevăr şi L-au recunoscut ca Mântuitor al lor. Trei mii de persoane s-au adăugat la numărul bisericii. Apostolii au vorbit prin puterea Duhului Sfânt, iar cuvintele lor nu au putut să fie combătute, deoarece erau întărite prin minunile uimitoare pe care le săvârşeau ca urmare a revărsării Duhului lui Dumnezeu. Ucenicii înşişi au fost uluiţi de rezultatul acestei coborâri a Duhului Sfânt şi de roadele rapide şi îmbelşugate ale lucrării de câştigare a sufletelor. Toţi oamenii au fost plini de uimire. Aceia care nu au renunţat la prejudecăţile şi la fanatismul lor au fost atât de copleşiţi încât nu au îndrăznit să oprească lucrarea aceea puternică nici prin cuvinte, nici prin violenţă, iar de la data aceea împotrivirea lor a încetat.

Chiar dacă au fost clare şi convingătoare, argumentele apostolilor nu ar fi putut să îndepărteze prejudecăţile iudeilor care se împotriviseră unor dovezi atât de mari. Totuşi Duhul Sfânt a făcut ca argumentele acelea să pătrundă în inima lor cu o putere divină. Ele erau ca nişte săgeţi ascuţite ale Celui Atotputernic, convingându-i de vina îngrozitoare de a-L fi respins şi răstignit pe Domnul slavei. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ’Fraţilor, ce să facem?’ [286] ’Pocăiţi-vă’, le-a zis Petru, ’şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.’”

Petru i-a ajutat pe oamenii convertiţi să înţeleagă faptul că ei Îl respinseseră pe Hristos din cauză că fuseseră înşelaţi de preoţi şi conducători, iar dacă vor continua să ceară sfatul lor şi să aştepte ca acei conducători să-L recunoască pe Hristos înainte ca ei înşişi să îndrăznească să facă astfel, nu-L vor primi niciodată pe Mântuitorul. Deşi pretindeau că sunt sfinţi, oamenii aceia influenţi căutau cu ambiţie şi cu zel bogăţiile şi slava lumească. Ei nu aveau să vină niciodată la Hristos pentru a primi lumina. Domnul Isus prevestise o pedeapsă îngrozitoare pentru oamenii aceia din cauza necredinţei lor încăpăţânate, în ciuda celor mai convingătoare dovezi care le fuseseră date cu privire la faptul că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu.

Din clipa aceea, limbile vorbite de ucenici au fost clare, simple şi corecte din punct de vedere al accentului şi exprimării, indiferent dacă au folosit limba maternă sau o limbă străină. Oamenii aceştia umili, care nu învăţaseră niciodată în şcolile profeţilor, prezentau adevărurile într-o modalitate atât de clară şi distinctă încât aceia care îi auzeau erau uluiţi. Ei nu puteau să meargă până în cele mai îndepărtate părţi ale lumii, dar la sărbătoarea aceea se aflau oameni veniţi din toate colţurile pământului, iar ei au dus adevărurile primite în căminele lor şi le-au vestit celor din ţara lor, câştigând suflete pentru Hristos.

O învăţătură pentru zilele noastre

Mărturia aceasta cu privire la întemeierea bisericii creştine ne este dată nu numai ca o parte importantă a istoriei sfinte, ci şi ca o învăţătură. Toţi aceia care mărturisesc a crede în Numele lui Hristos trebuie să aştepte, să vegheze şi să se roage cu un singur gând. Toate neînţelegerile dintre ei [247] trebuie să fie înlăturate, iar unitatea şi dragostea duioasă trebuie să predomine în mijlocul lor. Atunci, rugăciunile noastre se vor înălţa unite şi cu o credinţă stăruitoare către Tatăl ceresc. După aceea, să aşteptăm cu răbdare şi cu nădejde împlinirea făgăduinţei Sale.

Răspunsul poate să vină pe neaşteptate şi cu o putere copleşitoare sau poate să întârzie zile şi săptămâni, punându-ne credinţa la încercare. Totuşi Dumnezeu ştie cum şi când să răspundă la rugăciunile noastre. Partea noastră în lucrare este să ne punem în legătură cu mij­loacele prevăzute de Dumnezeu. El este răspunzător pentru partea Sa în lucrare. Dumnezeu este credincios faţă de lucrurile făgăduite. Partea cea mare şi importantă care ne revine este să avem o singură inimă şi un gând, înlăturând orice invidie şi răutate şi, ca nişte oameni umili ai rugăciunii, să veghem şi să aşteptăm. Domnul Isus, Reprezentantul şi Conducătorul nostru, este gata să facă pentru noi acelaşi lucru pe care l-a făcut pentru cei care s-au rugat şi au vegheat în Ziua Cincizecimii.