Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite unul de celălalt. Abel se temea de Dumnezeu. Cain a cultivat simţăminte de răzvrătire şi a murmurat împotriva lui Dumnezeu, din cauza blestemului pronunţat asupra lui Adam şi din cauză că pământul era blestemat pentru păcatul lui. Fraţii aceştia fuseseră învăţaţi cu privire la prevederile stabilite pentru mântuirea neamului omenesc. Lor li se cerea să aducă la îndeplinire un sistem de rânduieli care arătau supunerea totală, respectul faţă de Dumnezeu, credinţa şi dependenţa lor de Răscumpărătorul făgăduit, prin înjunghierea întâilor născuţi din turmă şi prin aducerea lor ca jertfe de ardere-de-tot înaintea lui Dumnezeu. Jertfele acestea aveau să-i determine să-şi aducă aminte fără încetare de păcatul lor şi de Răscumpărătorul care va veni şi care avea să fie jertfa cea mare adusă pentru om.
Cain şi-a adus jertfa înaintea Domnului având în inimă nemulţumire şi necredinţă cu privire la marea Jertfă făgăduită. El nu era dispus să urmeze cu stricteţe planul care arăta supunerea lui, obţinând un miel pe care să-l aducă jertfă împreună cu roadele pământului. El a luat doar din roadele pământului şi a desconsiderat cerinţa lui Dumnezeu, care îi spusese lui Adam că, fără vărsare de sânge, nu putea să aibă loc nicio iertare a păcatului. Cain nu a avut grijă să aducă nici măcar cele mai bune dintre roadele pământului. Abel l-a avertizat pe fratele lui să nu vină înaintea Domnului [52, 53] fără sângele unei jertfe. Pentru că era fratele cel mai mare, Cain nu a vrut să-l asculte pe Abel. El i-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus darul murmurând şi îndoindu-se cu privire la necesitatea jertfelor ceremoniale. Dumnezeu nu a acceptat jertfa lui.
Abel a adus o jertfă din mieii cei mai graşi, întâii născuţi în turma lui, iar Dumnezeu a apreciat jertfa lui. El şi-a prezentat darul cu un respect plin de umilinţă şi cu o credinţă deplină în Mesia care va veni. Un fulger din cer a coborât şi a mistuit darul lui Abel. Cain nu a văzut nicio manifestare care să arate că darul lui a fost primit. El s-a supărat pe Domnul şi pe fratele lui. Dumnezeu a binevoit să trimită un înger care să stea de vorbă cu el.
Îngerul l-a întrebat care este motivul supărării lui şi i-a spus că, dacă va face binele şi va urma îndrumările date de Dumnezeu, El îl va primi şi va respecta darul lui. Totuşi, dacă nu se va supune cu umilinţă rânduielilor lui Dumnezeu şi dacă nu va crede şi nu va asculta, El nu va putea să accepte darul lui. Îngerul i-a spus lui Cain că nu era nicio nedreptate din partea lui Dumnezeu şi nicio părtinire arătată faţă de Abel, ci Dumnezeu nu putea să accepte darul lui din cauza păcatului şi a neascultării faţă de porunca Sa explicită, dar, dacă va face binele, va fi primit de Dumnezeu, iar fratele lui va asculta de el şi-i va recunoaşte autoritatea care i se cuvenea în calitate de frate mai mare.
Totuşi, chiar şi după ce a fost îndrumat cu o astfel de credincioşie, Cain nu s-a pocăit. În loc de a primi mustrarea şi de a simţi repulsie faţă de propria necredinţă, el a continuat să se plângă de nedreptatea şi părtinirea lui Dumnezeu. În gelozia şi ura lui, el s-a certat cu Abel şi i-a adus reproşuri. Abel i-a arătat cu blândeţe fratelui său greşeala şi i-a dovedit că era greşit. Însă Cain l-a urât pe fratele lui încă din clipa când Dumnezeu Şi-a manifestat faţă de el [54] dovada acceptării Sale. Fratele lui, Abel, a căutat să-i liniştească mânia, vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu prin faptul că a salvat viaţa părinţilor lor, deşi ar fi putut să aducă asupra lor o moarte imediată. El a încercat să-l convingă pe Cain că Dumnezeu îi iubea, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Său, nevinovat şi sfânt, pentru a suporta mânia pe care omul merita să o suporte, din cauza neascultării.
Începuturile morţii
În timp ce Abel îndreptăţea planul lui Dumnezeu, Cain a ajuns să fie cuprins de furie, iar mânia lui împotriva lui Abel creştea şi fierbea, până când l-a ucis. Dumnezeu l-a întrebat pe Cain despre fratele lui, iar Cain a rostit o minciună: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Dumnezeu i-a spus lui Cain că El cunoştea deja păcatul lui, că El era familiarizat cu fiecare faptă a lui şi chiar cu gândurile inimii lui şi i-a declarat: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum, blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”
La început, blestemul asupra pământului fusese simţit doar uşor, dar acum, asupra lui se afla un blestem dublu. Cain şi Abel reprezintă două clase de oameni, cei nelegiuiţi şi cei neprihăniţi, cei necredincioşi şi cei credincioşi, care există de la căderea omului şi până la a doua venire a lui Hristos. Cain, prin faptul că l-a ucis pe fratele lui, îi reprezintă pe cei nelegiuiţi care vor fi invidioşi pe cei neprihăniţi şi îi vor urî, pentru că sunt mai buni ca ei. Cei nelegiuiţi vor fi geloşi pe cei neprihăniţi, îi vor persecuta şi îi vor omorî, pentru că faptele lor bune condamnă comportamentul lor păcătos. [55]
Adam a trăit o viaţă plină de necaz, umilinţă şi pocăinţă continuă. Când îi învăţa pe copiii şi pe nepoţii lui ce înseamnă temerea de Domnul, adesea îi părea rău, cu amar, pentru păcatul lui, care a adus atât de multă nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că va trebui să moară l-a făcut să se cutremure de groază. El a considerat moartea ca fiind o nenorocire înspăimântătoare. Adam a cunoscut pentru prima dată realitatea înfiorătoare a morţii în familia omenească atunci când fiul său Cain şi-a ucis fratele, pe Abel. Faptul că era cuprins de remuşcările cele mai amare pentru propria fărădelege, că era lipsit de fiul său Abel, că se uita la Cain ca la ucigaşul acestuia şi cunoştea blestemul rostit de Dumnezeu asupra lui Cain a făcut ca inima lui Adam să fie doborâtă de durere. El îşi reproşa sieşi cât se poate de amarnic prima lui nelegiuire. I-a cerut iertare lui Dumnezeu, prin Jertfa care era făgăduită. Cât de adânc trebuie să fi simţit mânia lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit în Paradis! El a fost martor la imoralitatea generală care, mai târziu, L-a determinat pe Dumnezeu să-i nimicească prin potop pe locuitorii pământului. După ce a trăit câteva sute de ani, condamnarea la moarte pe care Creatorul a rostit-o asupra lui şi care i s-a părut la început atât de groaznică a ajuns să fie privită ca un act de dreptate şi milă din partea lui Dumnezeu, un act ce punea capăt unei vieţi nefericite.
Când a fost martorul primelor semne ale degradării naturii, manifestate prin frunzele care cădeau şi florile care se ofileau, Adam a plâns cu mai multă durere decât îi jelesc astăzi oamenii pe cei care mor. Faptul că florile se ofileau nu era o cauză atât de profundă a întristării lui, pentru că erau mai delicate şi mai sensibile, dar faptul că frunzele copacilor înalţi, nobili şi falnici cădeau pe pământ pentru a putrezi îi arăta degradarea generală a naturii frumoase pe care Dumnezeu o crease special pentru binele omului.
El le-a povestit copiilor şi nepoţilor lui, [56] până la generaţia a noua, despre lucrurile desăvârşite ale căminului său din Eden şi, de asemenea, despre căderea lui şi rezultatele ei înspăimântătoare şi despre povara de tristeţe adusă asupra lui, din cauza neînţelegerii din familia sa, care a dus la moartea lui Abel. El le-a relatat suferinţele prin care îl trecuse Dumnezeu pentru a-l învăţa despre necesitatea unei respectări stricte a Legii Sale. El le-a spus că păcatul va fi pedepsit, indiferent de forma lui şi i-a îndemnat să asculte de Dumnezeu, care îi va trata cu milă dacă Îl vor iubi şi se vor teme de El.
După cădere, îngerii au continuat să comunice cu Adam şi i-au spus despre Planul de Mântuire şi despre faptul că neamul omenesc nu era lipsit de orice posibilitate de răscumpărare. Deşi între Dumnezeu şi om avusese loc o despărţire teribilă, totuşi fusese prevăzută o cale prin care omul putea să fie mântuit, şi anume prin jertfirea Fiului Său iubit. Singura lor speranţă era aceea de a trăi o viaţă de pocăinţă umilă şi de credinţă în calea pregătită. Toţi aceia care Îl vor primi pe Hristos ca singurul lor Mântuitor vor beneficia din nou de favoarea lui Dumnezeu, prin meritele Fiului Său.