Bisericile care au refuzat să primească solia primului înger au respins lumina venită din cer. Solia aceea a fost transmisă din milă pentru a-i ajuta pe oameni să îşi vadă adevărata stare lumească şi alunecarea şi să caute să se pregătească spre a-L întâmpina pe Domnul.
Prima solie îngerească avea scopul de a despărţi biserica lui Hristos de influenţa degradatoare a lumii. Totuşi, în situaţia multora, chiar şi a celor ce se declarau creştini, legăturile care îi ţineau ataşaţi de pământ au fost mai puternice decât atracţiile căii spre ceruri. Ei au ales să asculte vocea înţelepciunii lumeşti şi s-au îndepărtat de solia adevărului care le cerceta inima.
Dumnezeu dă lumina ca să fie îndrăgită şi ascultată, nu să fie dispreţuită şi respinsă. Lumina pe care o trimite El ajunge să fie întuneric pentru aceia care o dispreţuiesc. Când Duhul lui Dumnezeu încetează să întipărească adevărul în inima oamenilor, atât auzirea, cât şi predicarea Cuvântului sunt zadarnice.
Când bisericile au nesocotit sfatul lui Dumnezeu, prin respingerea soliei adventiste, Domnul le-a respins. Primul înger a fost urmat de al doilea, proclamând: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apocalipsa 14,8). Adventiştii au înţeles solia aceasta ca fiind un anunţ [364, 365] cu privire la căderea morală a bisericilor, ca o consecinţă a respingerii primei solii. Proclamaţia: „A căzut Babilonul” a fost vestită în vara anului 1844 şi, ca rezultat, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici.
Aceia care au predicat prima solie îngerească nu s-au aşteptat şi nici nu au avut scopul de a produce dezbinări în biserici sau de a forma organizaţii separate. „În toată activitatea mea”, a spus William Miller, „nu am avut niciodată dorinţa sau gândul de a înfiinţa vreo confesiune separată de cele existente sau de a face vreo biserică să beneficieze de pe urma alteia. M-am gândit să le aduc un beneficiu tuturor. Eu am presupus că toţi creştinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Hristos şi că aceia care nu puteau să înţeleagă aşa cum am înţeles eu nu-i vor iubi cu nimic mai puţin pe aceia care vor adopta învăţătura aceasta, ca urmare, eu nu am conceput că va fi nevoie vreodată de adunări separate. Întregul meu scop a fost acela de a-mi arăta dorinţa de a converti suflete la Dumnezeu, de a anunţa lumea cu privire la venirea judecăţii şi de a-i convinge pe semenii mei să îşi pregătească inima pentru a fi în stare să-L întâlnească pe Dumnezeu în pace. Majoritatea celor convertiţi prin lucrarea mea s-au alăturat diferitelor biserici existente. Când unele persoane au venit la mine să mă întrebe cu privire la datoria lor, eu le-am spus întotdeauna să meargă acolo unde se vor simţi ca acasă şi nu am favorizat niciodată vreo confesiune în sfatul adresat acestor persoane.”
Pentru un timp, multe dintre biserici au primit bine lucrarea lui, dar când au hotărât să se împotrivească adevărului adventist, ele au dorit să reprime orice agitaţie cu privire la subiectul acesta. Ca urmare, aceia care acceptaseră învăţătura au trecut prin dificultăţi grele şi prin încercări. Ei îşi iubeau bisericile şi nu voiau să se despartă de ele, dar când au fost ridiculizaţi şi asupriţi şi când li s-a refuzat privilegiul de a vorbi despre speranţa lor sau de a [366] participa la adunările unde se predica despre venirea Domnului, în cele din urmă, mulţi s-au ridicat şi au aruncat de pe umeri jugul care le fusese impus.
Când au văzut că bisericile au respins mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, adventiştii nu au mai putut să le considere ca fiind biserica lui Hristos, „stâlpul şi temelia adevărului”, iar când solia: „A căzut Babilonul” a început să fie propovăduită, ei s-au simţit îndreptăţiţi să se despartă de legătura lor din trecut cu biserica.
După respingerea primei solii, în biserici a avut loc o schimbare tristă. Pentru că adevărul a fost dispreţuit, ideile false au fost primite şi îndrăgite. Dragostea de Dumnezeu şi credinţa în Cuvânt s-au răcit. Bisericile au întristat Duhul lui Dumnezeu, iar acesta a fost retras într-o mare măsură.
Timpul de întârziere
Când anul 1843 a trecut fără să fi venit Domnul Isus, aceia care aşteptaseră cu credinţă venirea Sa au fost lăsaţi să treacă printr-un timp de îndoială şi dificultate. Totuşi, fără a ţine cont de dezamăgirea lor, mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinţei lor şi studiind cu atenţie profeţiile pentru a obţine o lumină mai mare. Mărturia Bibliei, care susţinea poziţia lor, părea clară şi convingătoare. Semnele inconfundabile indicau apropierea venirii lui Hristos. Credincioşii nu au putut să îşi explice dezamăgirea, totuşi s-au simţit siguri că Dumnezeu îi condusese în experienţa lor din trecut.
Credinţa lor a fost întărită într-o mare măsură prin înţelegerea directă şi convingătoare a acelor pasaje din Scriptură care evidenţiau un timp de întârziere. Încă de la începutul anului 1842, Duhul lui Dumnezeu îl îndemnase pe Charles Fitch să alcătuiască o hartă profetică, iar adventiştii o considerau în general ca fiind o împlinire a poruncii date de [367] profetul Habacuc de a „scrie prorocia şi de a o săpa pe table”. Cu toate acestea, nimeni nu a înţeles atunci timpul de întârziere care era evidenţiat de aceeaşi profeţie. După dezamăgire, semnificaţia deplină a acestui pasaj din Scriptură a ajuns să fie clară. Profetul spunea astfel: „Scrie prorocia şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit” (Habacuc 2,2.3).
Aşteptătorii venirii lui Isus s-au bucurat că Acela care cunoaşte sfârşitul de la început privise peste veacuri şi, prevăzând dezamăgirea lor, le adresase cuvinte de curaj şi speranţă. Dacă nu ar fi fost astfel de pasaje ale Scripturii, care să arate că se aflau pe calea cea dreaptă, credinţa lor ar fi dat greş în ceasul încercării.
În parabola celor zece fecioare din Matei, capitolul 25, experienţa adventiştilor este ilustrată de o întâmplare dintr-o căsătorie orientală. „Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci, înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.”
Mişcarea larg răspândită sub influenţa propovăduirii primei solii a corespuns fecioarelor care au ieşit înaintea mirelui, iar trecerea timpului de aşteptare, dezamăgirea şi întârzierea au fost reprezentate de întârzierea mirelui. După ce data stabilită trecuse, credincioşii adevăraţi au continuat să fie uniţi prin credinţa că sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape, dar curând a ajuns să fie evident că ei îşi pierdeau, într-o anumită măsură, zelul şi devotamentul şi cădeau în starea descrisă în parabolă, prin adormirea fecioarelor în timpul întârzierii mirelui. [368]
În acel timp a început să apară fanatismul. Unii care declarau că sunt nişte credincioşi zeloşi ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător infailibil şi, pretinzând că sunt călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au lăsat conduşi de propriile simţăminte, impresii şi fantezii. Unii care manifestau un zel orb şi fanatic i-au condamnat pe toţi aceia care nu aprobau comportamentul lor. Ideile şi practicile lor fanatice nu au fost simpatizate în niciun fel de majoritatea adventismului, şi totuşi au fost un motiv de reproş la adresa cauzei adevărului.
Predicarea primei solii în anul 1843 şi solia strigătului de la miezul nopţii din anul 1844 au avut înclinaţia directă de a reprima fanatismul şi dezbinarea. Cei care au luat parte la aceste evenimente solemne au fost în armonie unii cu alţii. Inimile lor erau pline de dragoste unul faţă de altul şi faţă de Isus, pe care se aşteptau să-L vadă curând. O singură credinţă şi o singură speranţă binecuvântată i-au ridicat mai presus de conducerea oricărei influenţe omeneşti şi s-au dovedit a fi un scut de apărare împotriva atacurilor lui Satana.