Petru eliberat din închisoare

Irod pretindea că este un adept al credinţei iudaice şi, în aparenţă, era foarte zelos pentru perpetuarea ceremoniilor legii. Guvernul din Iudeea era în mâinile lui, supus lui Claudiu, împăratul roman, şi, de asemenea, deţinea poziţia de tetrarh al Galileii. Irod era foarte dornic să câştige favoarea iudeilor, sperând în felul acesta să îşi asigure stabilitatea poziţiilor şi onorurilor lui. Prin urmare, a început să aducă la îndeplinire dorinţa iudeilor de a persecuta biserica lui Hristos. El a început lucrarea aceasta jefuind casele şi bunurile credincioşilor. Apoi, a început să-i trimită în închisoare pe conducători. L-a prins pe Iacov şi l-a închis, iar acolo a trimis un călău să-l ucidă cu sabia, la fel cum un alt Irod, guvernator, făcuse ca profetul Ioan să fie decapitat. După aceea, văzând că iudeii erau mulţumiţi de faptele lui, el a prins mai mult curaj şi l-a închis pe Petru. Aceste fapte de cruzime au fost săvârşite cu ocazia sfântă a sărbătorii Paştilor.

Poporul a aplaudat faptul că Irod a poruncit omorârea lui Iacov, deşi unii s-au plâns de modul secret în care a avut loc, susţinând că o execuţie publică ar fi avut efectul de a-i intimida întru totul pe credincioşi şi simpatizanţi. Ca urmare, Irod l-a ţinut pe Petru în închisoare cu scopul de a-i mulţumi pe iudei [292, 293], transformând executarea lui într-un spectacol public. Totuşi conducătorului i s-a sugerat că nu ar fi sigur să-l scoată pe apostolul veteran pentru a fi executat în faţa tuturor oamenilor adunaţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor. Exista teama că înfăţişarea lui venerabilă ar putea să le stârnească mila şi respectul. De asemenea, se temeau ca nu cumva Petru să adreseze vreunul dintre apelurile acelea impre­sio­nante, care îi determinase adesea pe oameni să cerceteze viaţa şi ca­racterul Domnului Isus Hristos şi pe care, în ciuda tuturor născoci­rilor lor, erau întru totul incapabili să le combată. Iudeii au înţeles că, în situaţia aceasta, regelui ar putea să i se ceară eliberarea lui.

În timp ce, sub diverse pretexte, executarea lui Petru era amânată până după sărbătoarea Paştilor, membrii bisericii lui Hristos au avut timp pentru a-şi cerceta în mod profund inima şi pentru a se ruga în mod stăruitor. Lacrimile şi postul însoţeau cererile lor în rugăciune. Ei se rugau fără încetare pentru Petru, simţind că lucrarea creştină nu putea să se lipsească de el. De asemenea, simţeau că ajunseseră într-un punct în care, fără ajutorul deosebit al lui Dumnezeu, biserica lui Hristos putea să apună.

În cele din urmă, executarea lui Petru a fost planificată, dar rugăciunile credincioşilor continuau să se înalţe la cer. În timp ce toate energiile şi simpatia lor erau exprimate în rugăciuni arzătoare, îngerii lui Dumnezeu îl ocroteau pe apostolul aflat în închisoare. Situaţia disperată a omului este ocazia favorabilă a lui Dumnezeu. Petru a fost pus între doi soldaţi şi era legat cu două lanţuri, fiecare fiind prins la încheietura unuia dintre gardieni. Ca urmare, el nu se putea mişca fără ca ei să ştie lucrul acesta. Porţile închisorii erau încuiate şi o gardă întărită a fost pusă în faţa lor. Toate şansele de a fi eliberat sau de a evada prin mijloace omeneşti erau nule.

Apostolul nu era intimidat de situaţia în care se afla. De când fusese reabilitat, după ce Îl negase pe Hristos, el [294] înfruntase ne­clintit pericolul şi manifestase un curaj nobil şi îndrăzneală în predicarea Mântuitorului celui răstignit, înviat şi înălţat la cer. El credea că venise timpul când urma să-şi dea viaţa pentru Hristos.

În noaptea dinaintea execuţiei planificate, Petru, legat în lanţuri între cei doi soldaţi, a dormit, ca de obicei. Irod şi-a adus aminte de evadarea lui Petru şi Ioan din închisoarea unde fuseseră închişi din cauza credinţei lor, aşa că, de data aceasta, a luat măsuri duble de precauţie. Soldaţii care erau de gardă pentru a asigura o pază suplimentară erau răspunzători pentru supravegherea atentă a întem­ni­ţatului. Aşa cum s-a descris, el era legat într-o celulă săpată într-o stâncă masivă, iar porţile erau încuiate şi baricadate. Şaisprezece soldaţi au fost rânduiţi pentru paza celulei lui, schimbându-se între ei la intervale regulate. Fiecare gardă era alcătuită din patru soldaţi. Totuşi încuietorile, baricadele şi garda romană, care împiedicau cu eficienţă orice posibilitate ca întemniţatul să primească vreun ajutor omenesc, au avut rolul de a face ca triumful lui Dumnezeu să fie deplin în eliberarea lui Petru din închisoare. Irod şi-a ridicat braţul împotriva Celui Atotputernic şi a fost umilit şi înfrânt întru totul în încercarea de a-i lua viaţa slujitorului lui Dumnezeu.

Eliberat de înger

În această ultimă noapte dinainte de execuţie, un înger puternic trimis din cer coboară să-l salveze pe Petru. Porţile puternice în spatele cărora era închis sfântul lui Dumnezeu se deschid fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. Îngerul Celui Preaînalt intră, iar ele se închid la loc în spatele lui fără zgomot. El intră în celula săpată în stânca masivă, acolo unde este Petru, cufundat în somnul liniştit şi binecuvântat generat de nevinovăţia lui şi de încrederea deplină în Dumnezeu, în timp ce este legat de soldaţii aflaţi de o parte şi de alta. [295] Lumina care îl înconjoară pe înger străluceşte în închisoare, dar nu îl trezeşte din somn pe apostol. El are parte de odihna sănătoasă care înviorează şi înnoieşte şi care vine dintr-o conştiinţă împăcată.

Petru nu se trezeşte, până când nu este atins de mâna îngerului şi aude vocea lui, spunând: „Scoală-te, iute!” El vede celula, care nu fusese binecuvântată niciodată de o rază de soare, iluminată de lumina cerului şi un înger plin de slavă stând înaintea lui. Ascultă instinctiv porunca îngerului şi, când se scoală, îşi ridică mâinile şi descoperă că lanţurile fuseseră rupte. Din nou, aude vocea îngerului, spunând: „Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintea.”

Petru se supune imediat, păstrându-şi privirile mirate îndreptate spre vizitatorul lui ceresc, crezând că doarme sau are o vedenie. Soldaţii înarmaţi stau nemişcaţi, ca şi când ar fi fost nişte statui de marmură, în timp ce îngerul îi porunceşte iarăşi: „Îmbracă-te în haină şi vino după mine.” Atunci, făptura cerească se îndreaptă spre uşă, iar Petru, cel care era vorbăreţ de obicei, îl urmează cuprins de uimire. Amândoi trec peste garda nemişcată şi ajung la poarta cea mare care era bine încuiată şi baricadată. Poarta se deschide singură şi se închide imediat înapoi, în timp ce soldaţii dinăuntru şi de afară stau nemişcaţi în posturile lor.

Cei doi ajung la poarta a doua, care, de asemenea, este păzită din interior şi din exterior. Aceasta se deschide la fel ca prima, fără niciun scârţâit al zăvoarelor de fier, iar după ieşirea lor se închide la loc fără zgomot. Cei doi trec de poarta a treia în aceeaşi modalitate şi, în cele din urmă, ajung în stradă. Nu este rostit niciun cuvânt, nu se aude niciun zgomot de paşi, îngerul merge uşor înainte, înconjurat de o lumină orbitoare, iar Petru îl urmează pe eliberatorul lui, fiind uluit şi crezând că visează. Ei parcurg stradă după stradă, [296] misiunea îngerului este încheiată, iar acesta dispare subit.

Când lumina cerească s-a risipit, Petru s-a aflat înconjurat de un întuneric adânc, dar întunericul părea că se diminuează treptat, pe măsură ce se acomoda cu el. El a constatat că se află singur pe strada tăcută, simţind pe frunte aerul rece de noapte. Atunci, şi-a dat seama că nu a fost un vis sau o viziune. Era liber, într-o zonă familiară a cetăţii. Locul era unul pe unde trecuse adesea şi se aşteptase să treacă pe acolo în ziua următoare pentru ultima dată, când avea să meargă pe drumul spre locul unde urma să moară. A încercat să-şi aducă aminte de evenimentele din ultimele câteva clipe. Şi-a adus aminte că adormise legat între cei doi soldaţi, desculţ şi dezbrăcat de manta. S-a uitat la el şi a constatat că este îmbrăcat şi încins cu brâul.

Încheieturile mâinii, umflate din cauza lanţurilor de fier, erau acum fără cătuşe, iar el şi-a dat seama că eliberarea lui nu fusese o iluzie, ci o realitate binecuvântată. El urma să fie dus la moarte în ziua următoare, dar un înger îl eliberase din închisoare şi îl scăpase de la moarte. „Când şi-a venit Petru în fire, a zis: ’Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.’”

Răspunsul la rugăciune

Apostolul s-a îndreptat direct spre casa unde erau adunaţi fraţii lui pentru rugăciune şi i-a găsit acolo rugându-se stăruitor pentru el chiar în momentul acela. „A bătut la uşa care dădea în pridvor; şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e. A cunoscut glasul lui Petru şi, de bucurie, în loc să deschidă, [297] a alergat înlăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porţii. ’Eşti nebună!’ i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: ’Este îngerul lui.’ Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut. Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă şi a zis: ’Spuneţi lucrul acesta lui Iacov şi fraţilor.’ Apoi a ieşit şi s-a dus într-alt loc.”

Bucuria şi lauda au umplut inimile credincioşilor care posteau şi se rugau, pentru că Dumnezeu auzise şi răspunsese la rugăciunile lor eliberându-l pe Petru din mâna lui Irod. Dimineaţa, oamenii s-au adunat pentru a fi martori la execuţia apostolului. Irod a trimis ofiţerii să-l aducă pe Petru din închisoare cu o gardă bine înarmată, ca să se asigure că nu va scăpa şi, de asemenea, ca să-i intimideze pe toţi simpatizanţii şi să-şi etaleze propria putere. La poarta închisorii se afla garda, încuietorile şi baricadele de la uşă erau neatinse şi solide, garda din interior era acolo, cu lanţurile prinse la încheieturile celor doi soldaţi, dar întemniţatul dispăruse. Soldaţii au fost condamnaţi la moarte pentru presupusa greşeală de a fi dormit în post. În acelaşi timp, Irod a ştiut că Petru nu fusese eliberat de o putere omenească, dar a fost hotărât să nu recunoască faptul că o putere divină lucrase pentru a răsturna planurile lui josnice. El nu a vrut să se umilească, ci L-a sfidat cu îndrăzneală pe Dumnezeu.

La scurt timp după eliberarea lui Petru din închisoare, Irod a plecat din Iudeea la Cezareea şi a locuit acolo. A organizat o sărbătoare grandioasă, cu scopul de a stârni admiraţia şi aplauzele oamenilor. Iubitorii de plăceri din toate locurile s-au adunat acolo, au mâncat şi au băut mult vin. Irod şi-a făcut apariţia înaintea oamenilor în marea lui splendoare. Era îmbrăcat într-o mantie ornamentată strălucitor cu argint şi aur, iar cutele scânteietoare reflectau razele soarelui, orbindu-i pe privitori. El a stat înaintea mulţimii într-o ceremonie fastuoasă şi le-a adresat oamenilor o cuvântare plină de elocvenţă.

Maiestatea înfăţişării lui şi puterea limbajului lui ales au pus stăpânire pe mulţime, influenţând-o foarte mult. Simţurile oamenilor erau pervertite deja de mâncare şi vin, iar ei erau orbiţi de ornamentele lui scânteietoare şi fermecaţi de comportamentul lui măreţ şi de cuvintele lui elocvente. Ca urmare, cuprinşi de entuziasm, i-au adresat ovaţii şi l-au proclamat dumnezeu, declarând că niciun muritor nu putea să aibă o asemenea înfăţişare şi nici să deţină un limbaj de o elocvenţă atât de uimitoare. Apoi, au declarat că îl respectaseră întotdeauna în calitate de conducător, dar că de atunci încolo i se vor închina ca unui dumnezeu.

Irod a ştiut că nu merita niciuna dintre laudele şi omagiile acestea, totuşi nu a mustrat idolatria oamenilor, ci a primit-o ca şi când i se cuvenea. La auzul strigătului: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”, faţa i s-a aprins de simţământul mândriei satisfăcute. Cu numai câţiva ani înainte, aceleaşi glasuri care îl slăveau acum pe păcătosul acesta meschin strigau frenetic: „La o parte cu Isus! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Irod a primit cu o mare plăcere flatările şi omagiile acestea, iar inima i s-a îngâmfat peste măsură, dar, deodată, a intervenit o schimbare rapidă şi îngrozitoare. Pe faţă i s-a aşternut o paloa­re [299] ca de moarte şi chipul i s-a schimonosit de chin. Picături mari de sudoare au început să iasă din porii lui. A stat o clipă, ca şi când ar fi fost încremenit de durere şi groază, apoi, întorcându-şi faţa lividă spre prietenii lui loviţi de groază, a strigat cu tonuri dispera­te: „Acela pe care l-aţi înălţat ca pe un dumnezeu este lovit de moarte!”

De la priveliştea desfrâului, veseliei, fastului şi paradei, pe care acum le simţea respingătoare în sufletul lui, Irod a fost adus în cea mai chinuitoare stare de groază. Cu o clipă înainte, primise mândru închinarea şi lauda acelei mulţimi vaste, iar acum simţea că este în mâinile unui Conducător mai puternic decât el. Sufletul îi era cuprins de remuşcare, amintindu-şi de porunca nemiloasă de a-l ucide pe nevinovatul Iacov, de persecuţia asiduă a urmaşilor lui Hristos şi de planul lui de a-l ucide pe apostolul Petru, pe care Dumnezeu îl eliberase din mâinile lui. El îşi amintea cum, fiind furios din cauza dezamăgirii şi a umilirii pe care le-a simţit atunci, se răzbunase fără să gândească pe soldaţii care îl păziseră pe întemniţat, executându-i fără milă. Irod simţea că acel Dumnezeu care îl salvase de la moarte pe apostol Se ocupa acum de el, persecutorul cel neînduplecat. Nu găsea nicio alinare pentru durerea fizică şi pentru groaza sufletească şi nici nu aştepta vreo alinare. Irod era familiarizat cu Legea lui Dumnezeu, care spune: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, şi ştia că, prin faptul că acceptase închinarea oamenilor, umpluse paharul nelegiuirilor lui şi adusese asupra lui mânia dreptăţii lui Dumnezeu.

Acelaşi înger care părăsise curţile cereşti pentru a-l elibera pe apostolul Petru din mâinile persecutorului său fusese solul mâniei şi al judecăţii pentru Irod. Îngerul l-a lovit pe Petru pentru a-l trezi din somn, dar aceea a fost o lovitură diferită de cea pe care a primit-o [300] regele nelegiuit, aducând o boală mortală asupra lui. Dumnezeu Şi-a arătat dispreţul faţă de mândria lui Irod, iar trupul lui, care fusese îmbrăcat într-o mantie strălucitoare când s-a înfăţişat înaintea oamenilor ce îl priveau cu admiraţie, a fost mâncat de viermi şi a putrezit cât încă era în viaţă. Irod a murit în chinuri trupeşti şi sufleteşti, suferind pedeapsa dreptăţii lui Dumnezeu.

Această manifestare a judecăţii divine a avut o influenţă puternică asupra oamenilor. În timp ce apostolul lui Hristos fusese eliberat din închisoare şi salvat de la moarte într-o modalitate miraculoasă, persecutorul lui fusese lovit de blestemul lui Dumnezeu. Vestea a fost dusă în toate ţările şi a fost mijlocul de a-i face pe mulţi să creadă în Domnul Hristos.