Copiii lui Israel respectaseră îndrumările date de Dumnezeu şi, în timp ce îngerul morţii trecea din casă în casă printre egipteni, ei erau pregătiţi cu toţii pentru călătorie şi aşteptau ca împăratul cel răzvrătit şi mai-marii lui să-i îndemne să plece.
„La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al faraonului, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. ’Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.’ Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: ’Altfel, toţi vom pieri.’
Poporul şi-a luat plămădeala, înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii [120] lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.”
Domnul i-a descoperit lui Avraam lucrul acesta cu patru sute de ani înainte de a se împlini: „Şi Domnul a zis lui Avram: ’Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii” (Geneza 15,13.14).
„O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi.” Copiii lui Israel au ieşit din Egipt împreună cu toate proprietăţile lor, care nu i-au aparţinut faraonului, pentru că nu i le vânduseră niciodată. Iacov şi fiii lui au venit cu turmele şi cirezile lor în Egipt. Copiii lui Israel ajunseseră nespus de numeroşi, iar turmele şi cirezile lor se înmulţiseră mult. Dumnezeu îi judecase pe egipteni, trimiţând peste ei plăgile şi făcându-i să-i grăbească pe israeliţi să iasă din Egipt cu tot ce aveau.
„După ce a lăsat faraonul pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape, căci a zis Dumnezeu: ’S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt.’ Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. Moise a luat cu el oasele lui Iosif, căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure zicând: ’Când vă va cerceta Dumnezeu, [121] să luaţi cu voi oasele mele de aici.’”
Stâlpul de foc
„Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii.”
Domnul a ştiut că filistenii nu vor fi de acord să-i lase să treacă prin ţara lor. Ei aveau să spună despre israeliţi: „Au furat de la stăpânii lor din Egipt.” Ca urmare, filistenii ar fi luptat contra lor. Aşadar, prin faptul că i-a condus prin mare, Dumnezeu S-a arătat a fi atât un Dumnezeu milos, cât şi un Dumnezeu înţelept. Domnul i-a spus lui Moise că faraonul îi va urmări şi l-a îndrumat exact la locul unde trebuiau să-şi aşeze tabăra, lângă mare. Dumnezeu i-a zis lui Moise că El va fi onorat înaintea faraonului şi a întregii lui oştiri.
După ce evreii se îndepărtaseră la o distanţă de câteva zile de Egipt, egiptenii i-au spus faraonului că aceştia fugiseră şi că nu se vor mai întoarce niciodată să-i slujească. Atunci, le-a părut rău că le îngăduiseră să plece din Egipt. Pentru ei era o pierdere foarte mare să fie lipsiţi de slujirea israeliţilor şi au regretat că fuseseră de acord să-i lase să plece. În ciuda tuturor suferinţelor pe care le suportaseră din cauza judecăţilor lui Dumnezeu, ei erau atât de împietriţi de răzvrătirea lor continuă, încât au hotărât să-i urmărească pe copiii lui Israel şi să-i aducă înapoi cu forţa în Egipt. Împăratul a luat o armată foarte numeroasă şi şase sute de care şi i-a urmărit, ajungându-i din urmă pe când se aflau lângă mare.
„Faraonul se apropia. Copiii lui Israel [122] şi-au ridicat ochii şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: ’Nu erau oare morminte în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: «Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie?»’ Moise a răspuns poporului: ’Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi.’”
Cât de curând şi-au pierdut israeliţii încrederea în Dumnezeu! Ei fuseseră martori la toate judecăţile aduse asupra Egiptului pentru a-l constrânge pe împărat să-i lase să plece, dar când încrederea lor în Dumnezeu a fost pusă la încercare, ei au murmurat, în ciuda faptului că văzuseră dovezile atât de mari ale puterii Sale, care se manifestase în eliberarea lor minunată. În loc de a se încrede în Dumnezeu în vreme de nevoie, ei au murmurat împotriva credinciosului Moise, amintindu-i de cuvintele lor pline de necredinţă pe care le rostiseră în Egipt. Ei l-au acuzat ca fiind cauza tuturor suferinţelor lor. El i-a încurajat să se încreadă în Dumnezeu şi să nu-şi exprime necredinţa, pentru că vor vedea ce va face Domnul pentru ei. Moise a strigat stăruitor către Domnul, rugându-L să salveze poporul Său ales.
Eliberarea de la Marea Roşie
„Domnul a zis lui Moise: ’Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ţi toiagul, întin-
de-ţi mâna spre mare şi despic-o; şi copiii [123] lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.’” Dumnezeu voia ca Moise să înţeleagă faptul că El va lucra pentru poporul Său – că însăşi nevoia lor va fi ocazia Sa de a Se manifesta. După ce aveau să înainteze cât puteau de mult, Moise trebuia să-i îndemne să continue, pentru că el urma să folosească toiagul pe care i-l dăduse Dumnezeu pentru a despica apele.
„’Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi faraonul şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea. Şi vor şti egiptenii că Eu sunt Domnul când faraonul, carele şi călăreţii lui vor face să se arate slava Mea.’ Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor, şi stâlpul de nor, care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul şi a stat înapoia lor. El s-a aşezat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta.”
Egiptenii nu au putut să-i vadă pe evrei deoarece în faţa lor se afla un nor foarte întunecos, dar acelaşi nor era plin de lumină pentru Israel. Dumnezeu Şi-a manifestat puterea în felul acesta pentru a-i pune la încercare pe cei din poporul Său, ca să vadă dacă se vor încrede în El după ce le oferise astfel de semne ale grijii şi dragostei faţă de ei şi ca să-i mustre pentru necredinţa şi murmurarea lor. „Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.” Apele s-au dat la o parte şi au stat de o parte şi de alta, ca nişte ziduri solide, [124] în timp ce israeliţii au trecut prin mijlocul mării ca pe pământ uscat.
În noaptea aceea, egiptenii triumfau pentru că israeliţii se aflau din nou sub puterea lor. Ei credeau că nu era nicio posibilitate ca aceştia să scape, deoarece în faţa lor se întindea Marea Roşie, iar armatele lor numeroase erau chiar în spatele lor. Dimineaţă, când au ajuns la mare, iată că era o cale liberă, apele erau împărţite şi stăteau ca nişte ziduri de o parte şi de alta, iar copiii lui Israel erau la jumătatea drumului prin mare, mergând pe pământ uscat. Ei au stat puţin pentru a hotărî care era calea cea mai bună de urmat. Erau dezamăgiţi şi furioşi că, deşi evreii erau aproape sub puterea lor, iar ei erau siguri că-i vor învinge, o cale neaşteptată s-a deschis pentru ei în mare. Şi egiptenii s-au hotărât să-i urmeze.
Aşa că „i-au urmărit; şi toţi caii faraonului, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeala în tabăra egiptenilor. A scos roţile carelor şi le-a îngreunat mersul. Egiptenii au zis atunci: ’Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.’”
Egiptenii au îndrăznit să se aventureze pe calea pe care Dumnezeu o pregătise pentru poporul Său, iar îngerii lui Dumnezeu le-au scos roţile carelor astfel încât înaintarea egiptenilor a devenit foarte lentă. Au început să se îngrijoreze, amintindu-şi de judecăţile pe care Dumnezeul evreilor le adusese asupra lor în Egipt spre a-i constrânge să lase pe Israel să plece şi s-au gândit că Dumnezeu ar putea să-i dea pe toţi pe mâna israeliţilor. Ei au ajuns la concluzia că [125] Dumnezeu lupta pentru israeliţi, le-a fost îngrozitor de frică şi erau pe punctul de a se întoarce şi de a fugi, când „Domnul a zis lui Moise: ’Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.’
Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi, înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea faraonului, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său, Moise.”
Când au asistat la lucrarea minunată pe care o făcuse Dumnezeu nimicindu-i pe egipteni, evreii s-au unit într-un cântec inspirat care exprima, plin de elocvenţă, lauda şi recunoştinţa lor. [126]