Pavel s-a întors la Damasc şi a predicat cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Iudeii nu puteau să facă faţă înţelepciunii argumentelor lui şi, ca urmare, s-au sfătuit împreună să-l aducă la tăcere prin forţă – singurul argument rămas pentru o cauză pierdută. Ei au hotărât să-l asasineze. Apostolul a fost înştiinţat cu privire la planul lor. Porţile cetăţii erau păzite zi şi noapte cu vigilenţă, ca să-l împiedice să scape. Îngrijorarea i-a determinat pe ucenici să se roage lui Dumnezeu şi nu puteau să doarmă, deoarece erau preocupaţi cu alcătuirea planurilor şi a mijloacelor de scăpare a apostolului ales. În cele din urmă, au conceput planul de a-l scoate pe fereastră şi de a-l coborî peste zid într-un coş de nuiele, în timpul nopţii. În felul acela umilitor, Pavel a reuşit să scape din Damasc.
Apoi a pornit spre Ierusalim, dorind să-i cunoască mai bine pe apostolii de acolo şi îndeosebi pe Petru. Era foarte nerăbdător să-l cunoască pe pescarul galileean care trăise în vremea Domnului Hristos şi care se rugase şi conversase cu El când a fost pe pământ. Pavel dorea nespus să-l cunoască pe mai-marele apostolilor. Când a intrat în Ierusalim, avea deja concepţii schimbate cu privire la cetate şi cu privire la templu. Acum ştia că pedepsele lui Dumnezeu atârnau asupra lor.
Supărarea şi furia iudeilor, din cauza convertirii [276, 277] lui Pavel, nu aveau limite. Totuşi el era neclintit ca o stâncă şi se flata cu gândul că, atunci când le va povesti prietenilor lui experienţa minunată pe care a avut-o, ei îşi vor schimba credinţa, aşa cum făcuse el, şi vor crede în Isus. El manifestase o conştiinciozitate strictă în împotrivirea faţă de Hristos şi faţă de urmaşii Săi, dar când a fost convins de păcatul lui, el a părăsit imediat vechile căi rele şi şi-a declarat credinţa în Isus. Acum, credea pe deplin că, atunci când prietenii şi foştii lui tovarăşi vor auzi despre condiţiile în care a avut loc convertirea lui minunată şi vor vedea cât de schimbat era faţă de fariseul mândru care îi persecutase şi îi trimisese la moarte pe aceia care credeau în Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ei, de asemenea, vor fi convinşi de propria greşeală şi vor intra în rândurile celor credincioşi.
El a încercat să se alăture fraţilor săi, ucenicii, dar mare i-a fost întristarea şi dezamăgirea când a constatat că ei nu voiau să-l accepte ca pe unul de-al lor. Ei şi-au adus aminte de persecuţiile lui din trecut şi au bănuit că se preface pentru a-i înşela şi a-i nimici. Este adevărat că aflaseră despre convertirea lui minunată, dar pentru că el se retrăsese imediat în Arabia, iar ei nu mai auziseră nimic precis cu privire la el, nu au dat crezare veştii despre marea lui schimbare.
Întâlnirea cu Petru şi Iacov
Barnaba, care contribuise cu generozitate cu banii lui pentru a susţine lucrarea lui Hristos şi pentru a împlini nevoile celor săraci, îl cunoscuse bine pe Pavel pe vremea când se împotrivea creştinilor. Acum, a ieşit în faţă şi a înnoit acea cunoştinţă, au auzit mărturia lui Pavel cu privire la convertirea lui miraculoasă şi cu privire la experienţa avută de la data aceea. El l-a crezut pe deplin şi l-a primit pe Pavel, l-a luat de mână şi l-a condus [278] în prezenţa apostolilor. El a relatat experienţa lui, pe care tocmai o auzise – şi anume că Domnul Isus i S-a arătat personal lui Pavel pe când se afla pe drumul spre Damasc, că Domnul îi vorbise, că Pavel îşi recăpătase vederea ca răspuns la rugăciunile lui Anania şi că, după aceea, susţinuse în sinagogile din oraşul acela că Isus era Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii nu au mai ezitat. Ei nu puteau să se opună lui Dumnezeu. Petru şi Iacov, care la data aceea erau singurii apostoli aflaţi în Ierusalim, i-au întins mâna dreaptă a frăţiei aceluia care fusese cândva un persecutor nemilos al credinţei lor şi care era acum la fel de iubit şi respectat, pe cât fusese de temut şi de evitat în trecut. Aici s-au întâlnit două mari personaje ale noii credinţe – Petru, unul dintre tovarăşii aleşi ai lui Hristos pe vremea când fusese pe pământ, şi Pavel, fariseul, care, după înălţarea lui Isus la cer, Îl cunoscuse personal, vorbise cu El în viziune şi văzuse natura lucrării Sale din cer.
Curând, vocea care îl combătuse atât de stăruitor pe Ştefan a fost auzită în aceeaşi sinagogă, dar propovăduind fără teamă că Isus era Fiul lui Dumnezeu şi susţinând exact aceeaşi cauză pe care Ştefan o apărase cu preţul vieţii. El şi-a prezentat propria experienţă minunată şi a arătat cu o inimă plină de dragoste pentru fraţii şi foştii săi tovarăşi argumentele aflate în profeţii, aşa cum făcuse Ştefan, dovedind că Isus care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu.
Totuşi Pavel prevăzuse greşit care avea să fie spiritul fraţilor săi iudei. Aceeaşi mânie care izbucnise împotriva lui Ştefan s-a manifestat şi împotriva lui. El a înţeles că trebuie să se despartă de fraţii lui, iar inima i s-a umplut de durere. [279] El ar fi fost dispus să-şi dea viaţa dacă, prin faptul acesta, ei ar fi putut să fie aduşi la cunoaşterea adevărului. Iudeii au început să facă planuri pentru a-i lua viaţa, iar ucenicii l-au îndemnat să părăsească Ierusalimul, dar el a amânat, nedorind să părăsească locul acela şi fiind nerăbdător să mai lucreze puţin pentru fraţii lui iudei. El avusese un rol atât de activ la martirajul lui Ştefan, încât era foarte dornic să şteargă pata aceea, apărând cu îndrăzneală adevărul care îl costase viaţa pe Ştefan. Să fugă din Ierusalim i se părea o laşitate.
Fuga din Ierusalim
În timp ce Pavel se ruga stăruitor lui Dumnezeu în templu, înfruntând toate consecinţele unui asemenea fapt, Mântuitorul i S-a arătat în viziune, spunându-i: „Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine.” Chiar şi atunci, Pavel a ezitat să părăsească Ierusalimul fără a-i convinge pe iudeii cei încăpăţânaţi cu privire la adevărul credinţei lui. El a crezut că, şi dacă propria viaţa ar fi sacrificată pentru adevăr, nu va fi altceva decât plata pentru vina înfricoşătoare pe care şi-o asuma singur pentru moartea lui Ştefan. El a răspuns: „Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.” Dar răspunsul a fost mai hotărât ca înainte: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri.”
Când au aflat despre viziunea lui Pavel şi despre grija lui Dumnezeu faţă de el, neliniştea fraţilor a sporit, pentru că înţelegeau că el era cu adevărat un vas ales al Domnului pentru a le duce adevărul celor dintre neamuri. Ei au grăbit fuga lui tainică din Ierusalim, [280] de teamă că va fi asasinat de iudei. Plecarea lui Pavel a întrerupt pentru o vreme împotrivirea violentă a iudeilor, iar biserica a avut o perioadă de linişte, în care mulţi s-au adăugat la numărul credincioşilor.