La scurt timp după coborârea Duhului Sfânt şi imediat după o adunare de rugăciune stăruitoare, Petru şi Ioan au mers la templu să se închine şi au văzut un olog sărman şi lovit de sărăcie, în vârstă de patruzeci de ani, care trăise o viaţă întreagă de suferinţă şi boală. Acest om nefericit dorise mult să meargă la Isus să-l vindece, dar era aproape întru totul neajutorat şi s-a aflat mereu departe de locul unde lucra Marele Medic. În cele din urmă, rugăminţile lui stăruitoare i-au determinat pe nişte oameni buni să-l ducă la poarta templului. Totuşi, când a ajuns acolo, a descoperit că Vindecătorul spre care se îndreptaseră toate speranţele lui fusese ucis fără milă.
Dezamăgirea lui a stârnit mila acelora care ştiau cât de mult sperase şi cu câtă nerăbdare aşteptase să fie vindecat de Isus şi l-au adus în fiecare zi la templu, pentru ca trecătorii să fie impresionaţi de situaţia lui şi să-i dea un bănuţ pentru a-şi împlini nevoile zilnice. Când Petru şi Ioan au trecut pe acolo, el cerşea, cerând milostenia lor. Ucenicii l-au privit cu milă. „Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la el şi a zis: ’Uită-te la noi!’ Atunci, Petru i-a zis: ’Argint şi aur n-am; dar ce am îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!’”
Chipul sărmanului om s-a întristat când Petru [248, 249] a declarat că şi el este sărac, dar a strălucit de speranţă şi credinţă când ucenicul a continuat. „L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta ’Frumoasă’ a Templului, ca să ceară de pomană, şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră.”
Iudeii erau uluiţi de faptul că ucenicii puteau să săvârşească minuni asemănătoare cu acelea săvârşite de Domnul Isus. Ei presupuneau că Isus este mort şi se aşteptaseră ca toate aceste manifestări minunate să înceteze odată cu moartea Sa. Totuşi aici era omul acesta care fusese un olog neajutorat timp de patruzeci de ani, iar acum se bucura pentru că putea să-şi folosească picioarele, eliberat de durere şi fericit în credinţa în Isus.
Apostolii au văzut uimirea oamenilor şi i-au întrebat de ce sunt aşa de uluiţi de minunea la care asistaseră şi de ce se uită la ei cu admiraţie, ca şi când ar fi făcut lucrul acesta prin propria putere. Petru i-a asigurat că minunea fusese făcută prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care ei Îl respinseseră şi Îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu Îl înviase a treia zi. „Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii. Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.”
După săvârşirea acestei minuni, o mulţime de oameni s-au adunat la templu, iar Petru le-a vorbit [250] într-o parte a templului, în timp ce Ioan vorbea într-o altă parte. După ce au vorbit cu claritate despre marea nelegiuire făcută de iudei prin faptul că Îl respinseseră şi Îl omorâseră pe Domnul vieţii, apostolii au fost atenţi pentru a nu-i duce la disperare. Petru voia să micşoreze cât mai mult cu putinţă atrocitatea vinei lor, presupunând că fapta lor fusese săvârşită din neştiinţă. El le-a declarat că Duhul Sfânt îi chema să se pocăiască de păcatele lor şi să fie convertiţi, arătându-le că nu era nicio altă nădejde pentru ei, cu excepţia harului lui Hristos pe care ei Îl răstigniseră şi că numai prin credinţa în El păcatele lor puteau să fie şterse de sângele Său.
Arestarea şi judecarea apostolilor
Predica aceasta despre învierea lui Hristos şi despre faptul că, prin moartea şi învierea Sa, Domnul îi va scoate în cele din urmă pe morţi din mormintele lor i-a tulburat adânc pe saduchei. Ei simţeau că învăţătura lor preferată se afla în pericol şi că era în joc reputaţia lor. Unii dintre oficialii templului, precum şi căpitanul templului erau saduchei. Cu ajutorul mai multor saduchei, căpitanul i-a arestat pe cei doi apostoli şi i-a lăsat în închisoare, deoarece era prea târziu pentru a fi cercetate cazurile lor în noaptea aceea.
A doua zi, Ana şi Caiafa s-au adunat împreună cu alţi demnitari ai templului în vederea judecării întemniţaţilor care au fost aduşi înaintea lor. Petru Îl negase în mod ruşinos pe Domnul său chiar în aceeaşi încăpere şi chiar înaintea aceloraşi oameni. Toate aceste lucruri au revenit cu claritate în memoria ucenicului când s-a înfăţişat pentru propria judecată. El avea acum ocazia de a-şi răscumpăra laşitatea nelegiuită de mai înainte.
Cei prezenţi şi-au adus aminte de partea pe care Petru a avut-o la judecarea Domnului său şi se flatau cu gândul că el putea fi intimidat prin ameninţarea cu [251] închisoarea şi moartea. Totuşi Petru, care Îl negase pe Hristos în ceasul celei mai mari încercări, fusese ucenicul impulsiv şi încrezător în sine, foarte diferit de Petru care se afla pentru propria cercetare înaintea Sinedriului în ziua aceea. El fusese convertit, iar acum era neîncrezător în sine şi încetase să fie plin de mândrie. El era umplut cu Duhul Sfânt şi, prin puterea Sa, ajunsese să fie neclintit ca o stâncă, plin de curaj, şi totuşi modest, preamărindu-L pe Domnul Hristos. El era gata să îndepărteze pata apostaziei lui, cinstind Numele pe care îl dezonorase cândva.
Apărarea îndrăzneaţă a lui Petru
Până atunci, preoţii evitaseră să menţioneze despre răstignirea şi învierea lui Isus, dar acum, pentru a-şi aduce scopul la îndeplinire, au fost obligaţi să-i întrebe pe acuzaţi cu ce putere săvârşiseră vindecarea remarcabilă a omului neputincios. Atunci, Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a vorbit cu respect preoţilor şi bătrânilor şi a afirmat: „S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”
Cuvintele lui Petru purtau pecetea lui Hristos, iar chipul lui era luminat de Duhul Sfânt. Omul care fusese vindecat într-o modalitate miraculoasă se afla lângă el în calitate de martor. Înfăţişarea acestui om, care fusese un olog neajutorat cu numai câteva ore înainte, iar acum avea un trup plin de sănătate şi primise lumina cu privire la Isus din Nazaret, a [252] dat greutate mărturiei cuvintelor lui Petru. Preoţii, conducătorii şi oamenii de acolo tăceau. Conducătorii nu aveau nicio putere de a respinge afirmaţia lui. Ei fuseseră obligaţi să audă lucrul pe care doreau cel mai mult să nu-l audă, şi anume că Isus Hristos înviase şi că avea putere în cer pentru a săvârşi minuni prin intermediul apostolilor Săi de pe pământ.
Apărarea în care Petru a recunoscut cu îndrăzneală de unde venea puterea lui i-a înspăimântat. Conducătorii au presupus că, deoarece erau nişte pescari neînvăţaţi, ucenicii vor fi întru totul încurcaţi când vor fi confruntaţi de preoţi, cărturari şi bătrâni. Totuşi aceştia şi-au dat seama că ei fuseseră cu Isus. Apostolii vorbeau aşa cum vorbise El, cu o putere convingătoare, care îi aducea la tăcere pe împotrivitorii lor. Pentru a ascunde situaţia dificilă în care erau, preoţii şi conducătorii au poruncit ca apostolii să fie duşi afară, ca să se poată sfătui între ei.
Cu toţii au fost de acord că ar fi inutil să nege faptul că omul fusese vindecat prin puterea dată apostolilor în Numele lui Isus cel răstignit. Ei ar fi acoperit cu bucurie minunea aceea, folosind minciuni, dar lucrarea fusese făcută la lumina zilei şi în prezenţa unei mulţimi de oameni şi ajunsese să fie cunoscută deja de mii de persoane. Conducătorii au simţit că lucrarea trebuie să fie oprită imediat, altfel Isus ar fi câştigat mulţi credincioşi, iar, ca urmare, ei vor cădea în dizgraţie [253] şi vor fi consideraţi vinovaţi de uciderea Fiului lui Dumnezeu.
În ciuda faptului că erau gata să-i nimicească pe ucenici, ei nu au îndrăznit să le facă niciun rău, ci doar i-au ameninţat cu pedeapsa cea mai aspră dacă vor continua să-i înveţe pe oameni sau să lucreze în Numele lui Isus. Atunci, Petru şi Ioan au declarat cu îndrăzneală că lucrarea le fusese încredinţată de Dumnezeu şi că nu puteau să facă altceva decât să vestească lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră. Preoţii i-ar fi pedepsit cu bucurie pe aceşti oameni nobili pentru credincioşia lor neabătută faţă de chemarea sfântă, dar s-au temut de mulţimile care-i însoţeau, „fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate”. Aşa că, după ce li s-au repetat ameninţările şi poruncile, apostolii au fost eliberaţi din închisoare.